Moldovan Vlaicu – Văruc (proză)

Dacă Văruc ar fi putut să înoate toată seara, ar fi făcut-o. Pe covorul din faţa barului dă din mâini şi din picioare de câteva minute. “Uite bă, aşa se face, băă! Să mor dacă nu ştiu să înot! Să mor băăă!”. “Ştim Văruc, da hai lasă şi pe alţii, lasă, că mai venim”. Râdem. Văruc se ridică satisfăcut, poate mândru. Chelneriţa era încremenită. Cum să reacţionezi când vezi matahala că se aruncă, cât ai clipi, pe burtă în faţa barului? Văzuse ea multe, dar nu dintr’astea.

A doua zi Văruc nu îşi aduce aminte de aseară. “Să mor dacă ştiu… chiar aşa?! … bă, se poate… nu ştiu… să mor!”. “Lasă Văruc, hai că avem de lucru”. E ora opt. Buda ne aşteaptă ca în fiecare zi cu cheile în mână să ne deschidă. Până la nouă despachetăm. La zece suntem la Catanga şi luăm prânzul. “Văruc, îi zic, tu ştii să înoţi mă?” “Să mor dacă nu ştiu… să mor!”, dar de data asta rămâne la masă. Chelneriţa ne serveşte câte o porţie de peşte, pune berile pe masă şi pleacă. La două vine să îi plătim şi ajungem iar la muzeu. Buda tot acolo. Ne aştepta. Nu zice nimic, noi nici atât, împachetăm şi plecăm. Pe mâine!

Înainte să ajung aici, Doru, unu mic şi îndesat de lucra la forţele de muncă, mă avertizase: “Domle, pentru munca asta trebuie să fii călit… mă-nţelegi… să ai antrenament nu glumă, domle… că ăştia…”. Îi zic că e-n regulă de vreme ce era ultimul loc în care aş fi putut să lucrez de când cu plătitul chiriei. Asta este, am zis. Mi-am făcut cruce şi a doua zi eram la muzeu. Cu Văruc. Văruc se zice c-ar fi dus pletele şi blugii-n Mintiu.

Doamne, doi ani la Mica Industrie! Dezastru. Păi mergeam să lucrăm la şcoli. De exemplu la “Sf. Gheorghe”. Eram trei. Eu, Văruc şi Gyuri. Unu scria, unu dicta şi unu executa. Directoarea cochetă; îmbrăcată în combinezon, ne aştepta în birou: “Intraţi domnilor, intraţi”. Noi pufneam în râs ştiind că lui Văruc nu-i plăcea să fie luat cu oficialisme din’astea. ”Bună ziua, tovarăşa directoare, sărumânuţele, cu respect, ce aveţi pentru noi?” “Nişte lucrări, nişte chichiţe, nu mare lucru! Geamuri, ceva parchet, tije, prostii”. De patruzeci de mii îi făceam noi ce trebuie. Şi ne apucam. Zi-i:

“Verificat geamuri, zi-i la Văruc să scrie.”

“Verificat geamuri douăzeci de lei. Scrie Văruc!” Şi Văruc scria, mai încet, cum putea şi el. Asta însemna că deschideam şi închideam geamul. Într-o săptămână verificam vreo douăzeci de geamuri. În rest dezastru. Orarul prestabilit. La zece la Catanga, mâncat, băut, la două plecat acasă. Cam asta lucram.

Într-o zi nu aveam nimic de lucru. Nici de băut. Văruc de-acolo zice: “Bă să mor dacă nu fac rost de băut… să mor de nu”. După vreo jumătate de oră iese şi merge la Muri. Ştia el că îi trebuie o uşă. “Dai o juma’ de ţuica Muri? “Dau, Văruc”. Se întoarce ăsta, intră în magazia din spate, desprinde uşa de metal cu tot cu cadru, o ia în spate şi după zece minute vine cu ţuica. “Aşa, Văruc, aşa!”

După vreo două săptămâni la muzeu cu Buda, care ne supraveghea, ca întotdeauna, fără să zică nimic, să nu facem vreo nebunie pe-acolo… ”Da mă, nu zicea nimic, stătea aşa ca un molâu, n-avea treabă nooo!”… vine maistru la noi. “Păi mă, voi ce faceţi aici?” “Păi cum ce facem, nu ne-ai trimis la muzeu să lucrăm, păi aici suntem!”. “ Păi măă noi nu rânim acolo cu munca şi voi pierdeţi vremea p’aci, măăăă, mergeţi imediat la sediu, hai!” În vremea aia directorul muzeului ne dăduse să recondiţionăm o uşă. Noi, bine-nţeles, i-am explicat că durează. Pentru el nu conta. Treaba să fie făcută. Speriat ca nu care cumva să nu terminăm uşa, îi zice maistrului: “Tovarăşe, dar lăsaţi-i batăr două săptămâni până termină uşa, lăsaţi-i”. Când aude maistrul, nervos până-n vârful urechilor. “Ce două săptămâni mă… mergeţi numa la lucru că stau şi termin eu uşa asta nenorocită… mergeţi… hai, că-n vreo oră îs şi eu acolo, hai!” Of, Mica Industrie, doamnee! Dezastru domle, ce mai! Ce nu făceam?

“Văruc, câte clase ai mă?” îl întrebam noi să-l şicanăm.

“Doişpe, să mor de n-am. Tâmplărie. Păi nu-s io sculptor ca voi, mă, sau ce?”

“Şi era. Ne dăduse maistrul să facem nişte uşi. Lui Văruc îi luase o lună numa să facă măsurătorile, dar nu cred să o fi terminat vreodată. Adică până am plecat eu de-acolo, da după vreo doi ani, cam aşa… da! Nu mă… da de unde… Văruc era din Mintiu… n-auzi că el a dus pletele şi blugii-n Mintiu?! Era o matahală din’asta… avea vreun metru nouăzeci, poate mai bine. Şi bea. Doamne ce mai bea. Orice. Făcea ce făcea şi de o juma de ţuică făcea ciubuc în fiecare zi. Asta era norma lui. Daa… cel puţin… da o jumate de litru de ţuică îl bea aşa, dintr-o dată. Norma lui. Avea nişte mâini de ascundea sticla de jumate în palme. Era un ţăran… normal. Să fi tot avut vreo opt clase… Da cine ştie cum îşi făcuse el rost de ţâdula de sculptor-tâmplar? … Da… cu pile, bine-nţeles… cum altfel? Cât am lucrat eu acolo nimeni nu-i avea de grijă. Salariul ne venea la toţi. Plus mişmaşurile. Altfel cum crezi? … Păi ce, nici cartofi nu aveam, măă! Stăteam la nişte cozi, da da, bunu-to era şef la cozi în vremea aia… cum nu ştiai? Uite că ştii acuma… bunu-to era şef la cozi. Da da, păi să vezi… chiar aşa… odată, prin clasa a opta, profesorul nostru de istorie se îmbolnăvise. În locul lui venise Ciuruş, care, zicea el, era consătean de-al meu. Şi începe el cu istoria lui în sus şi-n jos, cu congresele, cu porcăriile lui. Şi dăi cu ideologie politică şi cu prostii din’astea. Da aşa făcea… sigur… şi vine teza la sfârşit de trimestru. Acuma, eu ce să îi scriu… că despre congrese şi partid nu mă interesa. Şi frumos, îmi scriu numele, clasa, cum se făcea şi îi scriu: trăiască partidul, trăiască ceauşescu, trăiască democraţia comunistă şi îi dau cu potlogăriile. Vreo zece lozinci i-am scris. Peste vreo săptămână, când vine Ciuruş cu tezele, era desfigurat. Împarte el ce împarte şi când ajunge la teza mea zice că el, de când era profesor, aşa ceva nu i se întâmplase. Păi ce să facă? Să pice nu putea, nu putea, că doar… şi ce să facă, ce să facă… vreo jumate de oră se tânguie pe acolo prin clasă… Păi da… cum să mă pice, când numai asta ne învăţau… până la urmă îmi trânteşte un şapte… că nu putea altfel… şi acuma mă ţine minte… aşa era… poţi să-ţi imaginezi? … congresele mamii mă-sii de congrese… da, mă, nu ţi-am spus… da Văruc le ştia… cum altfel?

 

Moldovan Vlaicu

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Alice Dănilă

Poeme – Alice Dănilă

Poeme – Marc Baboni

Poeme – Marc Baboni

Frenemies, a Z9 Special

Frenemies, a Z9 Special

Z9Camp X Echinox

Z9Camp X Echinox

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.