Sentimentul unui sfârşit @ Julian Barnes

Meditaţie pe tema timpului, incursiune în substraturile memoriei, eseu despre discontinuitatea reprezentărilor despre sine – Sentimentul unui sfârşit (ed. Nemira, 2012, trad. Radu Paraschivescu) explorează toate aceste paliere tematice, menţinând totodată o coerenţă cu alte romane ale lui Julian Barnes (Nimicul de temut pentru maleabilitatea amintirilor, Arthur şi George pentru sentimentul de a fi englez etc.)

Narat la persoana întâi de către sexagarul Tony, micro-romanul prezintă drumul său înapoi în trecut şi tentativele sale de a restructura ce s-a întâmplat, de a-şi repovesti propria istorie. Anii tinereţii de liceu, în care grupul lui Tony care îi includea pe Alex şi pe Colin dobândeşte un nou membru – Adrian, aduc aminte de scene din Dead Poets Society sau Brideshead Revisited cu amestecul lor de entuziasm adolescentin, sete de cărţi şi de cultură, planuri grandioase pentru viitor. Familiarizat cu titlurile menţionate anterior, cititorul simte cum energia şi forţa acestor scene sunt, în fapt, contaminate de ameninţarea unui sfârşit care va proporţiona, în tragism, strălucirea şi eleganţa nu lipsită de emfază a acelei perioade. Construcţia aş spune deja „tip” a romanului de adolescenţă/iniţiatic britanic nu deranjează decât în măsura în care nu mai prezintă surprize. Adrian, noul membru al grupului, este excepţional din punct de vedere intelectual, are o istorie de familie interesantă şi misterioasă totodată, ştie cum să le răspundă profesorilor provocându-i fără a depăşi limitele politeţii, iar carisma lui îşi exercită influenţa asupra celorlalţi protagonişti: toţi vor să creadă că îi sunt cei mai apropiaţi, fiecare vrea să se asigure că Adrian preţuieşte cel mai mult prietenia cu el. Plecarea la universitate slăbeşte legăturile dintre cei patru, dar ambiţia de a ţine legătura (pentru că pare a fi mai mult o ambiţie decât o nevoie firească) rămâne prezentă. Tocmai de aceea Tony le-o prezintă băieţilor pe Veronica, prima fată cu care iese. Reprezentările lui Tony despre ce a fost relaţia lor sunt pe cât de fragmentare pe atât de relevante în lipsa lor de liniaritate. Central este momentul în care cei doi merg să-i viziteze pe părinţii Veronicăi, dar la fel de importantă pare a fi amintirea suprimată a momentului în care au fost să vadă fenomenul denumit Severn Bore. Caracterizat prin pătrunderea unui val din mare în amontele unui râu, evenimentul natural pare a sugera mişcarea memoriei lui Tony care, în cele mai neaşteptate momente, alege să extragă noi elemente ale trecutului pentru a le insera în tabloul prezentului, schimbându-i complet înfăţişarea. În finalul primei părţi, Tony şi Veronica se despart, ea începe o relaţie cu Adrian, iar acesta se sinucide la puţin timp după.

După mulţi ani protagonistul primeşte o scrisoare prin care este anunţat că mama Veronicăi i-a lăsat prin testament o sumă de bani şi jurnalului lui Adrian. Restul romanului este centrat pe tentativele lui nereuşite de a obţine jurnalul (Veronica intrase în posesia lui cu puţin timp înainte de moartea mamei). După o căsătorie liniştită cu Margaret şi un divorţ asemenea, Tony trebuie acum să-şi reorganizeze amintirile, trecutul şi, implicit, să se reorganizeze pe sine într-o imagine care s-ar putea să nu fie la fel de calmă şi de lipsită de agitaţii interioare pe cât ar fi crezut. Tony este prizonierul propriei subiectivităţi, rupt între dorinţa de a înţelege şi conştiinţa faptului că este incapabil să o facă. Amintiri aproximative sunt deformate în certitudini, spune acesta, iar luciditatea propriei lipse de luciditate este ceea ce îl face pe Tony plauzibil, obositor de uman, enervant de plăcut în familiaritatea lui. Tony nu mai ştie să-şi poarte ceasul cu cadranul spre interiorul mâinii – Veronica l-a descurajat să o mai facă –, gestul părând să sugereze că acum timpul nu-i mai aparţine, că încetul cu încetul şi-a transformat trecutul în anecdotă. A realizat că istoria nu constă nici în minciunile victorioşilor, nici în amăgirile învinşilor, ci este formată din memoria celor care au supravieţuit.

Romanul lui Julian Barnes a câştigat Man Booker Prize în 2011, fapt mult aşteptat de cititorii lui. Meritele textului stau mai ales în faptul că economia de spaţiu (romanul are doar aproximativ 160 de pagini) nu poartă cu sine şi o economie de conţinut. Deşi pe alocuri tezist şi semănând uneori cu un compendiu de meditaţii deja rumegate despre scurgerea inexorabilă a timpului şi disoluţia memoriei personale, Barnes reuşeşte cumva să-şi facă textul să funcţioneze. Ca majoritatea romanelor sale, şi acesta pare a fi o maşinărie complet funcţională în fluiditatea ei coregrafiată în detaliu, un mecanism care ticăie cu precizie elveţiană în conturarea sensului.

.

Mara Semenescu

.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter