Pe de o parte Robin Williams în filmul-cult Cercul poeţilor dispăruţi (1989); pe de altă parte Ryan Gosling şi Adrien Brody, în Half Nelson (2006) şi, respectiv, Detachment (2011); apoi merită menţionaţi Richard Griffiths şi Stephen Campbell Moore pentru The History Boys (2006). La o adică, puţini se lasă convinşi de astfel de basme moderne să aleagă o carieră pedagogică/academică, iar transformările uluitoare ale claselor în urma contactului cu o anume personalitate, deşi nu imposibil de transpus în realitatea imediată, capătă uniformitate şi permanenţă abia în plan ficţional.
Contra viziunii romantice a profesorului inovator, care face abstracţie de regulile unei instituţii prestigioase pentru a-şi îndruma elevii sau studenţii înspre voluptatea căutării cunoaşterii, Bashir Lazhar („Veste bună Noroc”, conform tălmăcirii sale) îşi întoarce clasa la modelul pedagogic din îndepărtata sa copilărie. Este şi acesta un soi de noutate în cadrul unei şcoli din Montrealul zilelor noastre, unde studiul individual, aşezarea băncilor în rânduri drepte şi lecturile din Balzac ţin, deopotrivă, de riturile unei civilizaţii dispărute.
Acest domn Lazhar, refugiat algerian care şi-a pierdut familia în urma unui atentat terorist, îşi face apariţia în şcoală imediat după sinuciderea, în clasă, a unei profesoare de franceză. Îndelungatele proceduri ale testării şi angajării unui nou cadru didactic sunt eliminate, în mod excepţional, de farmecul oratoric al lui Lazhar, întâmpinat de bunele intenţii ale directoarei. Astfel, fostul proprietar de restaurant („Shit!”, va îndulci directoarea, altfel francofonă, revelaţia experienţei profesionale a recentului angajat) ajunge să predea gramatica şi literatura franceză unor elevi de 11-12 ani, care au fost învăţaţi să riposteze la cea mai vagă bănuială că profesorul le încalcă vreunul dintre drepturile înscrise într-o broşură destul de stufoasă.
Umorul delicat al filmului rezidă în descoperirile gradate ale domnului Lazhar, cum că până şi gramatica franceză s-a mai schimbat pe ici, pe colo, de când a studiat-o el, dar şi în rezervele de candoare ale copiilor, scoase la suprafaţă de confruntarea cu moartea profesoarei preferate şi, totodată, cu situaţia de a-şi ajuta noul profesor să priceapă resorturile ţării sale adoptive. Pe când alege să-şi treacă sub tăcere trecutul, Lazhar insistă asupra importanţei discuţiilor libere despre sinuciderea voit publică a predecesoarei sale, pe care o percepe drept o încălcare flagrantă a trâmbiţatei protecţii a elevilor în faţa realităţilor greu de digerat.
O scenă memorabilă are loc în cancelarie, când protagonistului i se explică pe tonuri prezumţioase, apoi cu o bruscă autoironie, că orice fel de contact fizic iniţiat de profesor cu elevii săi, pornit fie drept pedeapsă, fie drept recompensă, se află în afara legilor statului. Gentleman de modă veche, Lazhar înţelege şi se conformează, iar colegii săi dovedesc o deschidere neaşteptată spre întoarcerea clasei sale la educaţia centrată pe conţinut, în detrimentul metodelor ramificate la nesfârşit.
Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin al anului 2012, Domnul Bashir este o raritate care spune povestea, deseori măturată sub covor, a inovaţiei ca alienare, şi a întâlnirii dintre culturi şi generaţii ca întâlnire între caractere, iar nu ca oportunitate de îmbrăţişare a diversităţii şi alte bazaconii conexe. De văzut neapărat.
Alexandra Găujan
No Comment