Kiddo
România, 2012, R. Millo Simulov
.
Așa cum i s-a făcut reclamă, Kiddo este primul film românesc interactiv, iar asta înseamnă cam următoarele: e primul film la care spectatorul alege direcția acțiunii, este activ și decide cum vrea să continue povestea. Ceea ce mai seduce, într-o anumită măsură, este gândul firav al lui „ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ales altceva”. Așa cum a spus și regizorul filmului, Millo Simulov, filmul Kiddo se vrea a fi o mini-serie în care jocul labirintic al alegerilor multiple va continua. În final, spune Simulov, filmul sau mini-seria va avea 8 finaluri.
La intrarea în cinematograf am primit o mapă cu două bețișoare forsforescente: unul roșu și unul albastru (da, prilej de remember Matrix, blue pill, red pill). Ni s-a explicat apoi că filmul se va opri în anumite momente cruciale (mai mult sau mai puțin) și că noi vom vota continuarea. Entuziasm general. Votul majoritar (da/nu) controla destinul protagonistei. Așa a început un experiment demn de atenție din punct de vedere sociologic: publicul dorea, evident, pumni și răzbunare. Da, filmul reușește să facă entertainment, așa cum mai aud că se spune la TV.
Kiddo e un film interactiv, cu o coloană sonoră care se apropie foarte mult de jocurile video sau de violența și pateticul întâlnite în mitologia urbană a știrilor de la ora 17.00. Lucrul acesta nu este neapărat un minus, partea cu adevărat nereușită este neadaptarea poveștii la zona cinematografică, lipsa unui filtru și a transferului semnificativ în fața camerei de filmat. Scenariul este extrem de slab, jocul actorilor cu foarte multe minusuri, mai puțin cel al lui Adrian Tititeni. Povestea se apropie de zona telenovelelor: o fată săracă cu probleme în familie luptă pentru un viitor mai bun (bineînțeles, aceasta are un frate cu probleme și un tată alcoolic.). Din nefericire, filmul Kiddo reușește să bifeze toate clișeele posibile și să conțină dialoguri sau monologuri interioare de-un patetism greu de atins.
Într-una dintre scene, publicul trebuie să aleagă dacă Kiddo, actrița principală, își va lovi tatăl sau nu. În mod previzibil, puteți ghici alegerea majorității și finalul nefericit. Dar nu e nimic, ulterior am ales să dăm înapoi și am avut parte de un final fericit. Ambele finaluri sunt slabe. Ceea ce rămâne din această mare decizie sau din filmul ca labirint al alegerilor e aproape nimic, moment în care scenariul filmului se dezintegrează din interior. Cât despre steluțele TIFF, mi-e teamă că dacă primește una sau două e doar pentru i.n.t.e.r.a.c.t.i.v.i.t.a.t.e.
Lavinia Rogojină
No Comment