Salcâmii/ Las Acacias @ TIFF 2012

Salcâmii/ Las Acacias

(Supernova, Argentina-Spania, 2011, R: Pablo Giorgelli)

 

Dacă filmele de la TIFF nu s-ar mai termina și ar rula un an întreg într-un cinematograf mic, foarte mic, unii dintre noi am tot merge și ne-am holba la ecran.

Salcâmii, în regia lui Pablo Giorgelli, e un  film care se agață de tine deși nu știi exact cum te seduce. Pot fi de vină tăcerile prelungite sau fetița care apare în film și se mulează perfect pe reacțiile celor doi protagoniști – într-o imagine care dublează de fiecare dată gesturile sau zâmbetul într-unul secundar (la un moment dat, te întrebi câte duble s-au filmat în camion pentru a realiza potrivirea asta).

Filmul vizează apropierea stângace dintre oameni și îți provoacă o ușoară umbră de neliniște atunci când te forțează, la început, să accepți lipsa conversației. Ajungi, destul de repede, să te obișnuiește cu apropierea prin tăcere și îți dai seama că fiecare cadru filmat  are meritul de a ajunge la un firesc greu de atins. Odată aclimatizat cu atmosfera filmului, dispare și nerăbdarea hollywoodiană a unui ceva spectaculos.

 

Acțiunea e dintre cele mai simple, o femeie încearcă să ajungă la Buenos Aires în căutarea unei vieți mai bune și ajunge, prin intermediul unei cunoștințe, să călătorească alături de un șofer de camion, un bărbat prins într-un univers al gesturile care rod în fiecare zi scoarța subțire a rutinei. Acesta din urmă are parte de o surpriză când vede că femeia pe care trebuie să o transporte este însoțită de o fetiță de câteva luni.

În primele 20 de minute auzi câteva cuvinte și nu se întâmplă mai nimic. Nu există ceva ieșit din comun în apropierea celor doi, cu toate acestea filmul se transformă treptat în povestea acceptării alături de tine a prezenței alterității, într-un spațiu intim protejat până atunci de o formă de cinism și reticență.

 

O să vă uimească răbdarea cu care camera de filmat îi însoțește în călătoria de 1500 de kilometri, aceasta suprinde fiecare potrivire a reacției fetiței cu mama și cu străinul de care se atașează. E greu de ghicit unghiul în care se strecoară, întotdeauna aproape.

O formă de acalmie ajunge să se instaleze confortabil în fiecare imagine. Îți rămâne în minte una dintre imaginile cele mai reușite: cei trei (aproape) necunoscuți pe malul unui lac peste care nu trece urma vântului primesc lângă ei un câine aproape la fel de străin. Priviți din spate, așa cum o face camera de filmat, cei trei par a subtitra o altă poveste, una sugerată discret de finalul filmului.

 

Lavinia Rogojină

.

Lavinia Rogojină

Articole similare

Viața lui Jas

Viața lui Jas

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter