Amy şi atât.

Amy Wineshouse - Lioness: Hidden TreasuresÎn ceea ce-i priveşte cariera, ascensiunea lui Amy Winehouse, de la tânăra ce experimenta între jazz, soul şi R&B, mai pe urmă, la vedeta cu o viaţă personală extrem de tumultuoasă şi sfârşind cu artistul neputincios să termine un album promis şi amânat, traiectoria ei vorbeşte mai mult despre încercările, eşecurile şi reuşitele industriei muzicale decât despre cele ale unui singur destin.

Lansat în 2003, aclamat de critici şi primit cu entuziasm de fani, Frank, cu puternice influenţe de jazz, de unde şi titlul, o trimitere la Frank Sinatra şi muzica anilor ’40-’50, funk sau dub-step, a fost primul disc al lui Amy Winehouse, cel care a consacrat comparaţii cu nume mari precum Billie Holiday, Sarah Vaughan şi Ella Fitzgerald. Ceea ce rămâne şi astăzi extrem de actual la acest album e instinctul creativ de care dă dovadă, atât în ceea ce priveşte muzica, dar şi versurile, resimţit în – practic –  fiecare melodie. Fără îndoială, în lipsa lui, moştenirea pe care Amy a lăsat-o omenirii era mult mai mică. Chiar şi cu single-uri ca Stronger Than Me şi Fuck Me Pumps, albumul continuă să stea în umbra mult mai cunoscutului Back to Black.

Dar, pe atunci, înainte de succesul propriu-zis, care a venit cu puţin înaintea câştigării celor cinci trofee Grammy, adică prin 2004, Amy Winehouse îşi definea stilul muzical mai atent şi mai bine decât a reuşit s-o facă pe urmă. E adevărat, maturizarea ei a însemnat şi o repoziţionare, de la sunetul de jazz similar cu cel din unele scene din Mad Man, la ceva puţin mai contemporan, spre soul, R&B şi muzica anilor ’60, dar schimbările nu s-au oprit aici. În materie de marketing şi imagine, Amy s-a transformat din tânăra timidă care se îngrijea de apariţiile ei publice într-un personaj de ziare tabloide, împărţită între scandaluri, vicii şi concerte eşuate.

Back to Black, al doilea album de studio, care, în varianta originală şi cea deluxe, s-a bucurat de aprecieri generoase şi s-a vândut în peste trei milioane de exemplare, fiind cel mai de succes disc al acestui început de secol în Marea Britanie, a adus colaborări interesante şi diferite în comparaţie cu primul. De exemplu, single-ul Rehab, care spune povestea dependenţei de droguri prin care a trecut solista, a fost lucrat împreună cu Mark Ronson şi, mărturiseşte Amy, a fost rezultatul unei inspiraţii de moment pe care cei doi au reuşit să o fructifice. Mai mult de atât, tematica albumului se schimbă, virând spre experienţa personală în domenii ca sexualitate şi consum de alcool şi droguri. Back to Black a oferit alte single-uri ca You Know I’m No Good, o piesa cu accente de hip-hop, Love Is a Losing Game şi piesa care dă titlul albumului, Back to Black.

Amy Winehouse a fost cunoscută şi apreciată şi pentru faptul că îşi scria toate piesele, colabora la ele sau lucra la instrumentalul pentru cover-uri. În privinţa acestora din urmă, în special pe varianta deluxe a lui Black to Black, Amy adoptă puternice influenţe ska, cu Monkey Man, Hey, Little Rich Girl şi You’re Wondering Now cele mai elocvente exemple. De asemenea, în anumite situaţii, precum To Know Him Is To Love Him, Cupid sau Valerie, cover-urile devin aproape de nerecunoscut în comparaţie cu originalele.

După moartea ei, în iulie anul trecut, a început să se vorbească despre posibilitatea unui album postum, cunoscut fiind faptul că Amy lucra de ceva timp la piese noi. Trecuseră câteva luni până când a fost anunţată lansarea unei compilaţii care să cuprindă atât piese noi, dar şi versiuni noi ale melodiilor deja celebre de pe albumele precedente. Aşa a apărut, în decembrie anul trecut, Lioness: Hidden Treasures. Deschis de duetul cu Tony Bennett, Body and Soul,  albumul anunţă întoarcerea artistei la influenţe jazz, care i-au marcat albumul de debut. Dar, mai mult decât influenţele resimţite aici, accentul cade pe vocea lui Amy, fiindcă e greu de spus câte dintre cele 12 piese ar fi fost lansate pe un al treilea album, dacă artista ar mai fi trăit. De aceea, Lioness: Hidden Treasures e cel mai trist produs pe care Amy l-ar fi putut lăsa în urma sa. Trist nu atât pentru ceea ce conţine, dar pentru ceea ce îi lipseşte. Pentru că, oricât de mult s-a putut vorbi despre problemele ei cu drogurile, alcoolul, un lucru a fost întotdeauna cert: când venea vorba de lansarea unui album, Amy Winehouse nu era sub nici o formă un produs al circului pe care tabloidele l-au transformat din ea, n-a tratat deloc cu lejeritate melodiile prezente pe niciunul dintre cele două albume precedente. Aici e marea pierdere: în lipsa unui număr serios de melodii înregistrate, chiar dacă a trecut jumătate de deceniu de la Back to Black, ceea ce rămâne în urma lui Amy seamănă mai curând cu o improvizaţie, decât cu un album propriu-zis. Cu toate acestea, melodii ca Our Day Will Come, Body and Soul sau Between the Cheats vorbesc foarte clar despre un artist care, încet, dar sigur, se îndrepta pe urmele unor nume ca Sarah Vaughan, Ella Fitzgerald sau Billie Holiday.

.

Răzvan Cîmpean

.

.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Articole similare

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Thy Veils – Neoradiant (2019)

Thy Veils – Neoradiant (2019)

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter