Fără memorie se înlocuiește cu muzică @ Ionel Ciupureanu
Există o poezie a evenimentelor, americanii au arătat-o foarte bine, acolo unde cinismul și exaltarea tranșează orice cadru al vieții, lucrurile vin de-a valma – povestite, uimitoare în aglomerarea lor . Discursul se bucură, astfel, de o notație complet desolemnizată, angajată doar în afirmarea unui spectacol constant, elastic și nemaivazut.
Până la jumătatea secolului XX, poeții europeni au explorat însă zone în care „divagația”, febrilitatea imaginarului schizoid devin constantele „terminologiei oarecum întamplatoare” a ființei, spectrul lui Mallarme și obsesiile aferente, bântuind întreaga poezie franceză. Punem în vedere o astfel de delimitare, tocmai în încercarea de a situa volumul „Mișcari de insectă” (Casa de Editură Max Blecher, 2010) în această tradiție literară, existând o distanță stranie și bulversantă a lui Ionel Ciupureanu față de cadrele actuale ale poeziei românești.
Un discurs paradoxal și, în același timp, de o nemaintalnită virtualitate ( „viziunile astea accelerau un oarecare vertij/ alteori o deschidere spre aceste cuvinte” – Ceva tulbure) pare a marca eșecul unei gândiri conduse, posibilitățile de supraviețuire luând naștere în jurul unor coordonate care ajung să forțeze logica. Și tocmai ceea ce fisurează, violentează devine, la Ionel Ciupureanu, poezie. Prăbușirea, dispariția – filmată de un ochi căruia îi e imposibilă reificarea unui sens, a unei ipostazieri, marchează efervescența oricărui eveniment: „ce atingea murea fără rost/ și râdeam în rafale” – Poem de dragoste; ” prin chipul meu doar tu leșini că-s frumoasă/ am avut o ghilotină și mulți oameni veneau// sunt îngerul lor dar nici nu mai sunt eu/ să te spăl cu oasele mele// și să-ți construiesc un infern/ ca să nu te naști în același infern” – Mulți oameni veneau. Reconstruind teritorii indeterminate ale percepției (halucinația, vertijul), poemele se apropie formal mai degrabă de versificația scindată și plină de acuitate a unui Thom York („sunt trist dacă sunt dar mi-e frica/ să scriu frica/ […]/ cumpără-mi oasele nu mă vinde zadarnic/ leagă-mi trupul de halucinațiile mele//ce bine-i că n-am murit” – Iarba e moale ; „ca orice tânăr care ascultă/ interiorul său sfârtecat// și greața sa țâșnind dinspre sine/ înspre propria lui furie// și de la sine gândind/ ca orice interior sfârtecat” – Spre intrare) existând și o componentă isterică, dramatizantă a relatării : „aș vrea să urlu și eu/dar nu mai e voie” – Ferestrele se și crăpară. Toata aceasta stilistică postpunk îl aduce pe Ionel Ciupureanu lângă poezia clinică a lui Gabi Eftimie ba, mai mult, eleganța tăieturii versurilor ne aduc aminte de val chimic care, în „umilirea animalelor”, propune o poetică la fel de radicală.
Concretețea si organicitatea realității ( „doar scurgeri de oameni/ numai halucinații din mama” Scurgeri pentru instincte) sinonime unei gândiri amnezice care nu știe „ce-i bine” (Resturi dintr-o inflamație), o anumită retractilitate în raport cu cel care „nu poate fi scutit de a gândi”, această expresivitate oximoronică, aparent necoordonată e spatiul comun al poeziei artaudiene și al epigonilor ei. Se afirmă aceeași instransigență față de sensul unei cunoașteri: „Adevărul vieții se află în impulsivitatea materiei. Spiritul omului este bolnav în mijlocul conceptelor. Nu-i cereți să fie satisfăcut, cereți-i doar să fie liniștit, să creadă că și-a găsit locul potrivit. Însă numai Nebunul este cu adevărat calm.” (Ombilicul limburilor, Artaud). Probabil cele mai puternice versuri rămân calupurile imperative( „fii liniștit nu te grăbi să plângi/ nu-ți trebuie nimic și nu te grăbi//în prostia ta nu te gândi la moarte/cum știi aș vrea și eu să mor”, falsele pasteluri („doar păsări negre se văd/ pe cerul negru”), manifestele cinice care se aglomerează spre finalul volumului („nici o propoziție n-ar fi bună de nimic/ poate altceva/ în limitele coapselor tale […] ce-a mai rămas s-a întors ca o invazie/ se amestecă un pic cu ce nu mai există/ și-apoi sângele tau se scurge să mă evite” Câteva legături și-o invazie); simplitatea și precizia notației dezvăluind o ingeniozitate stilistică vecină cu geniul lui Bacovia din Stanțe burgheze – să privim „pur și simplu” doar poemul Ceva mai există: „Se răspândesc zvonuri/ se evită ciocniri se sprijină forțe// femeia mea citez devine ridicolă/ zona asta e moale// fleoșc leziunile ei se și varsă/ intră-n foșgăitul care țâșnește//e-o întreagă nebunie/râcâie dar nu proliferează/lichidul ei s-ar descompune/ pentru a evita ciocniri pentru a sprijini forțe//e-o întreaga nebunie.”
Nu exista metaforă pentru viață, iar gândirea pare o irepetabila nevroză în încercarea ei de a cuprinde ceea ce apare – dură și cerebrală, poezia lui Ciupureanu pare a veni dintr-un scenariu al spleenurilor. Lipsit de șansa resemantizarii unui paradis, artificiile sale sunt constant înnăbușite de această privire lucida și uluită de ceva ce nu se poate măsura („căci fiecare păcătuiește cu fiecare/ uite-o scăpare”- Mișcări de insectă). Melanjul între incertitudine, frică și exaltare sfidează „obiceiul” și „pofta nebună de moarte”. Poetul mânuiește incredibil stridențele și, asemenea unui muzician, reușește să le introducă într-un goblen de tensiuni, permanent răsturnat, nou. În volumul „Mișcări de insectă” nu prea se scrie, mai mult se mixează.
Cosmina Moroșan
No Comment