Până nu demult eram fericit să pot citi cărţi cu poveşti şi basme cu acelaşi sentiment uşor pe care mi-l dădeau atunci când eram mic. Cărţile cu Mary Poppins înainte de culcare mă făceau să visez circuri mitologico-astrologice, Tarzan mă făcea să-mi construiesc adăposturi erbacee prin parcuri şi Wilhelm Hauff reuşea să mă convingă, de fiecare dată, că există o sumă de gesturi şi de cuvinte pe care dacă le-aş nimeri, mereu din senin, aş putea să înţeleg cu adevărat pădurea şi spiritele din ea. După douăzeci de ani, senzaţiile şi crezurile acestea devin emoţii particulare, imposibil de mărturisit fără măcar o spoială de ironie, dar era suficient şi atât. Apoi a venit Phillip Pullman şi totul s-a terminat.
Am avut convingerea că trilogia Materiile Întunecate este cea mai bună serie pentru copii din câte s-au scris vreodată şi că nu voi mai putea să mă bucur de celelalte cu aceeaşi mirare naivă după lectura ei. Am fost numit prăpăstios pentru declaraţia asta şi totuşi o cred în continuare. Povestea Lyrei şi a lui Will este cea care a pus punct tuturor celorlalte, este istorisirea după care sentimentul de „poveste” n-a mai fost niciodată la fel pentru mine, din pricina faptului că este, din câte îmi dau eu seama, cea mai reală dintre ele, răsunând de foarte aproape de după văl, din spaţiul dintre pleoapă şi ochi. „Materiile întunecate” au cotropit tărâmul poveştilor pentru mine şi pentru asta îl admir enorm pe Phillip Pullman şi îi mulţumesc.
Cred că, în fond, toate poveştile pentru copii sunt poveşti despre maturizare. Toate sunt prinse în această dinamică, de a fi spuse copiilor pentru a-i face cumva să înceteze să mai fie copii, pentru a le deschide ochii spre o realitate în care magia este mult mai bine ascunsă decât s-ar cuveni. Poate de aceea atât de multe dintre ele au finaluri atât de dulci-amărui, în care protagoniştii renunţă în cele din urmă la puteri, talismane, cai înaripaţi şi aşa mai departe, rămânând goi şi „normali”, într-o şaradă mereu nemulţumitoare a fericirii într-o realitate secată. Asta este marea realizare a lui Phillip Pullman – predă aceeaşi lecţie, fără însă a anihila magia. Este singurul autor pe care îl ştiu căruia îi reuşeşte această prestidigitaţie. Cum? Răbdare, ajungem şi acolo, dar va trebui „s-o iau pe după pădure”, cum ar spune bunica.
Copiii au o sensibilitate formidabilă la aşa-zisele „demersuri moralizatoare”. Cred că de aceea subtextul nevoii de maturizare nu scapă niciodată neobservat. De pe altă parte, aceste demersuri sunt extrem de iritante, fiindcă ei preferă să înveţe decât să fie învăţaţi. Cum altfel se explică reticenţa unor copii cărora le place lectura în faţa listelor de lecturi obligatorii? Mai mult, atunci când aproape fiecare poveste te învaţă, din nou şi din nou, că nu există Moş Crăciun, şi dacă ar exista, ar fi cumva inutil, intenţia moralizatoare aproape că incită echivalentul unor reacţii alergice. Unii autori încearcă să mascheze lucrurile cât mai bine, alţii încearcă să evite complet „lecţia”, iar o a treia categorie de scriitori nu se încurcă folosind trucuri şi subtilităţi şi merg direct la obiect, în speranţa că onestitatea va aduce admiraţie şi empatie din partea „publicului ţintă”. Phillip Pullman este singurul autor pe care l-am citit care începe povestea punând în centrul întregii naraţiuni câteva personaje esenţialmente amorale. Prin această inversare de perspectivă, el reuşeşte să transforme moralitatea din temă (atât în sensul de „temă literară” cât şi în sensul odios de „temă pentru acasă”) în conflict, în intrigă, în povestire. Problema morală devine, din concluzie, forţă dinamică, „plot device”, atât de bine aclimatizată şi de naturală în contextul povestirii încât capătă proprietăţi dialogice – nu mai transmite un mesaj pur şi simplu, ci provoacă cititorul la o raportare şi la adoptarea unui punct de vedere. „Morala poveştii” devine povestea însăşi, la modul cel mai firesc, şi este tocmai acest tip de inversiune aplicată mereu asupra elementelor cheie ale acestor romane care duce la păstrarea sentimentului de supranatural, de magic, care, la sfârşit, sare dintre pagini şi rămâne alături de tine.
Personajele principale ale trilogiei sunt, după cum spuneam, amorale. Toate, inclusiv copiii. Defapt, mai ales copiii, întrucât ei se situează cumva într-o stare reactivă, maleabilă, acţionând abia la sfârşit în numele unor principii clare. Însă, mai interesanţi sunt, din această perspectivă, adulţii, personajele pe care ai fi tentat să le numeşti negative, calificativ care nu li se potriveşte însă deloc, din pricină că sunt pur şi simplu dincolo de definiţii clare ale binelui şi ale răului. Confruntaţi cu astfel de „inamici”, copiii sunt forţaţi să facă faţă unei libertăţi morale deosebit de apăsătoare. Aceste cărţi sunt realmente sfâşietoare de la început la sfârşit, vorbind despre nişte copii care trec printr-un conflict interior copleşitor, prinşi între dragostea pentru părinţi pe care nu-i înţeleg pe deplin dar încearcă să-i emuleze, şi de care se simt trădaţi, şi fidelitatea pe care o au unii faţă de alţii, provocată, testată, lovită mereu de influenţa şi consecinţele acţiunilor celor care ar trebui să-i sprijine. Vorbesc aici nu doar de Lyra ci şi de prietenii ei, şi într-o mai mică măsură de Will, al cărui conflict vine mai degrabă din interiorizarea acestor influenţe şi confuzii decât din modul în care le reflectă în afară. În cele din urmă, problema cu care se confruntă Lyra şi Will poate fi formulată în următorii termeni: „într-o existenţă fără nici un reper moral inatacabil, ce anume te poate face să fii creativ sau distructiv, activ sau pasiv, machiavelic sau empatic şi ce finalitate au toate acestea?”. Simţiţi diferenţa între tipul acesta de abordare a unei poveşti pentru copii şi stilul „nu aprinde chibrituri noaptea pentru că vei face pipi în pat”? Este un cu totul alt nivel de scriitură aici, care denotă o încredere în capacităţile de înţelegere şi de raţionare ale copiilor care nu poate să fie decât flatantă.
Dar Phillip Pullman nu se opreşte aici, nici pe departe. În fond, dacă e vorba de morală, atunci trebuie să fie vorba şi de religie, nu? Cum altfel ar putea exista personaje amorale, dacă nu prin mijlocirea religiei, sau mai degrabă a falimentului ei? Dumnezeu este formidabil de bătrân, complet senil şi esenţialmente inofensiv în Materiile Întunecate, ţinut într-un soi de raclă de cristal şi totuşi, cauză indirecta a întregului conflict multi-dimensional (şi la propriu şi la figurat). Transformarea din temă în „plot device” se extinde aşadar şi asupra religiei, care nu mai are calitatea şi rolul de forţă centralizatoare, ci din contră, acţionează ca un factor destabilizator al lumilor. Dar, magistral controlat de autor, procesul acesta de transformare duce la formarea unui vector antagonic natural, în afara oricărui discurs politic brutal pe care şi l-ar asuma Pullman însuşi. Naraţiunea înghite toate aceste trimiteri, toate aceste direcţii de dezvoltare şi problematici într-o manieră degajată, credibilă, care îmi pare cu totul dezinteresată! Este remarcabil cât de interesante devin problemele acestea altminteri spinoase şi plictisitoare pentru un copil, odată ce sunt plasate în acest context hrănitor, firesc, deschis la interpretare şi dialog.
Într-o naraţiune în care autorul pare a refuza cu tot dinadinsul ideea de dihotomie, de conflict clar definit între „forţele binelui” şi „forţele răului”, ne mai poate oare surprinde prezenţa fizicii cuantice în însăşi ţesătura poveştii, fără însă a acţiona ca o alternativă sau un opus al religiei sau magiei? Privind dintr-un punct de vedere amoral, fizica şi religia nu au nimic de împărţit şi nicio dualitate nu se conturează. Astfel, devine şi ea un „plot device”, dar la un nivel mai degrabă metatextual. Pullman foloseşte implicaţiile unor teorii din fizica cuantică în construcţia efectivă a universului narativ şi a universurilor din care este compus. Lumile paralele, tehnicile de comunicare bazate pe „quantum entanglement” între particule subatomice, mişcarea browniană şi legea lui Planck, toate devin personalizate candid, transformate în aparate, tehnologii, cosmologii… într-un fel, din acest punct de vedere, universul narativ al lui Pullman este mai realist, mai „concret” decât îl percepem noi pe al nostru. Ruptura dintre percepţia noastră asupra lumii şi perceptele fizicii cuantice este anulată de Pullman. Pisica lui Schroedinger are sens, ca demonstraţie, în lumea noastră dar nu şi în universul lui Materiilor Întunecate. Bineînţeles că un copil nu va avea cum să recunoască aceste principii, însă în favoarea autorului funcţionează sintagma „orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie”. Din această cauză Pullman reuşeşte să nu disipeze magia, să nu o eticheteze ca fiind insuficientă, sau inutilă, sau „prea periculoasă”. Nu, ea stă la baza lucrurilor, şi tot ceea ce se întâmplă în Materiile Întunecate este, teoretic, posibil.
Pus faţă în faţă cu un text atât de copleşitor de generos, sclipitor de inteligent, atât de elocvent atât pentru un copil – urşi vorbitori, cu armuri şi corăbii zburătoare, mai mult nu am de spus – cât şi pentru un adult, cred că este destul de clar cât de mare a fost impactul şi fascinaţia sa asupra mea. Poate că problemele şi trimiterile atât de serioase pe care le-am recunoscut în paginile acestor cărţi par intimidante, dar cred că această încredere, acest talent de adecvare a discursului dau realmente suflet cărţilor, le fac cu adevărat remarcabile. Trilogia „Materiile întunecate” este scrisă nu doar cu inteligenţă dar şi cu un ireproşabil respect pentru toţi cititorii posibili, de orice vârstă. Lipsa de condescendenţă sau de pretenţie didactică este menţinută atât de bine încât cărţile ajung să educe şi să intrige mai mult decât orice alt text „pentru copii” pe care l-am parcurs. (Este cu atât mai halucinant modul în care realizatorii filmului „Busola de aur” au reuşit să deturneze complet sensul şi spiritul cărţilor). Finalul trilogiei este dureros de trist, dar corect, fin, credibil şi perfect adecvat evoluţiei celor două personaje principale. Problematica morală se resoarbe elegant iar ruptura dintre Lyra şi Will este resimţită de cititor ca fiind între el şi carte, într-o oglindire demnă de un autor atât de rafinat cunoscător al fizicii cuantice.
În cele din urmă am ajuns să raportez până şi retroactiv textele pentru copii la Materiile Întunecate. Nu mă mai pot bucura de orice poveste. Phillip Pullman m-a făcut să cresc mare cu cartea asta, realmente. Şi cred ca e bine aşa. Nu dulce-amărui, nu „suportabil”. Chiar bine.
Mircea Laslo
Cel mai recent număr:
No Comment