Să nu pierzi pământul de sub picioare – După dealuri

Lavinia Rogojină27 octombrie 2012

„După dealuri” (R: Cristian Mungiu, 2h30m, 2012)

Premiera de gală a filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, a avut loc la Cinema Studio (joi, 25 octombrie), în cadrul Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest. Din Franţa, regizorul român s-a întors cu premiul pentru cel mai bun scenariu, iar Cristina Flutur (Alina, în film) şi Cosmina Stratan (Voichiţa) au primit un premiu dublu pentru cea mai bună actriţă. Filmul va fi distribuit în peste 40 de oraşe din România, chiar şi în cele în care nu există cinematograf şi a intrat deja în cele mai importante circuite internaţionale. La Bucureşti s-a suprapus cu o paradă militară, o defilare cu torţe aprinse pe bulevardul Magheru.

E important de precizat de la început că filmul este unul de ficţiune, inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran şi evenimentele reale de la Mânăstirea Tanacu din anul 2005, tratate în presa scrisă cu binecunoscuta miză de senzaţionalism. Evenimentele în sine, cărţile şi filmul propun însă trei poveşti diferite, regizorul mărturisind în interviul din revista Elle din luna octombrie că nu şi-a propus să spună ce s-a întâmplat de fapt la Tanacu: „nu pot să ştiu, pentru că nu mi se pare foarte moral şi pentru că, în esenţă, nu asta e esenţa cinematografului de ficţiune”. Distanţa faţă de personajele reale (chiar şi numele personajelor diferă) şi înţelegerea graniţelor ficţionale sunt atitudini esenţiale. O altă avertizare necesară ţine de categoria în care filmul poate fi încadrat, nu este vorba despre un film de „mainstream-entertainment” (cum spune Mungiu), nici de un film de duminică. Unii se vor lega de subiectul sensibil sau vor zice, probabil, în acelaşi stil clasic românesc auzit şi la premiera „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „uite ce arătăm despre România”, şi alte comentarii similare, „ruşine”, „noi, poporul român” (de parcă poporul român ar fi un personaj colectiv) etc., tag-uri care nu au legătură directă cu filmul „După dealuri”, dar care vor fi folosite abuziv, poate, în diferite contexte.

„După dealuri” urmăreşte, în primul rând, viaţa unor oameni într-o situaţie extremă care scapă de sub control: Alina, o tânără orfană vine la mânăstire pentru a o convinge pe Voichiţa, prietena sa din copilărie, să plece cu ea în Germania, la muncă. Fiecare personaj are o istorie proprie, atent construită: preotul se călugăreşte în urma unei apariţii divine, una dintre maici ajunge acolo pentru că fiul îi murise, Voichiţa pentru că nu are pe nimeni şi nu vrea să mai fie niciodată singură. Mungiu mizează şi pe o legătură afectivă ambiguă între Alina şi Voichiţa, în urma căreia apare o formă de gelozie şi ură faţă de convingerile celeilalte. Alina are o izbucnire violentă şi este internată în spital, dar ajunge înapoi la mânăstire unde medicul spune va avea parte de linişte, dar şi pentru că nu există un alt loc unde să meargă. Aceste mici modificări de ritm şi direcţie sau ieşiri eşuate, care se acumulează treptat, duc spre deznodământul nefericit, când exorcizarea pare singura cale. Acest tratament extenuant este dublat de simplitatea şi nădejdea maicilor că tânăra îşi va găsi liniştea.

Deşi filmul ţine două ore jumătate, acesta reuşeşte să păstreze un echilibru impecabil, punctul de vedere al camerei de filmat rămâne neutru, spectatorul nu este îndrumat să preia perspectiva subiectivă a unui participant atunci când sunt prinse în cadru mai multe personaje. Implicit, tentaţia judecării sau a părtinirii unui individ sau a unei presupuse tabere nu se manifestă, deoarece este imposibil să îţi asumi vehemenţa unui singur adevăr.

După proiecţie, unii dintre spectatori au tăcut, încercând să se adapteze la sine pentru că e un film care nu te schimbă, dar te nelinişteşte. „Credinciosul iese credincios, ateul iese tot ateu”, spune Mungiu în acelaşi interviu. Filmul nu este un pretext pentru o lecţie de sermonism. Este, în schimb, o poveste cinematografică despre relaţii şi despre pierderea reperelor sau despre cum extremismul de orice natură poate distruge.

Scenele şi amplasarea fiecărui actor sunt extrem de bine realizate, nimic nu e în plus într-un univers construit de la zero, „mânăstirea” fiind ridicată undeva lângă Câmpina. Dialogurile sunt credibile, nu există nicio replică falsă sau nepotrivită, iar jocul actorilor este perfect. Naturaleţea protagonistelor şi nu doar a acestora este absolut izbitoare, iar ca spectator nu simţi nicio fisură în interpretare, poate şi de aceea la începutul filmului ai senzaţia că urmăreşti un documentar, şi nu neapărat un film artistic.

La spital, atunci când Alina este supusă unui control medical, pacientele se îngrămădesc în cadru, fiecare încearcă să audă, să vadă ceva sau mai degrabă să prindă o frântură din povestea fetei pe care nu o cunosc. Scena aminteşte de un alt film românesc, „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, care foloşeşte o perspectivă neutră similară, în acelaşi salon de spital românesc.

În ultima jumătate de oră îţi dai seama că urmează finalul unei poveşti ficţionale pe care încerci să-l vezi în acelaşi ton neutru, dar eşti sceptic că poate fi spus aşa. Aproape cu surprindere urmăreşti cum Cristian Mungiu reuşeşte să găsească un final nesperat, onest, pentru un film constant cu sine însuşi până la final. Alina e declarată moartă de un medic care între timp vorbeşte despre fiul ei Matei care are prea multe jucării, în timp ce unul dintre brancardieri aprinde o lumânare – „să o ierte Dumnezeu”, o reacţie automată care dezamorsează dramatismul morţii din final. Râzi involuntar. Inculpaţii sunt luaţi cu duba poliţiei, preotul spune că îşi vor accepta pedeapsa într-o lume în care toţi greşesc pentru că numai Dumnezeu e fără de păcat, iar unul dintre poliţişti îşi aprinde neafectat o ţigară. E iarnă, drumul este în lucru şi toate se pierd în zgomotul lumii.

La final, aplauzele au fost pentru reuşita întregii echipe. La proiecţie au fost prezenţi Cristian Mungiu, Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă (rolul preotului) şi Dana Tapalagă (maica stareţă). Nu a existat un Q&A oficial, dar s-au legat câteva discuţii în faţa cinematografului, unde Cristina Flutur mărturisea că cel mai greu i-a fost să joace scenele când Alina era legată, pentru că violenţa trebuie simţită fizic, nu doar mimată. Apoi a venit Cristian Mungiu şi a recuperat ultimii membri ai echipei. În alte câteva minute, eram în drum spre Universitate.

Lavinia Rogojină