Alexis – o tragedie greacă @ Temps D’Images

Motus, Regia: Enrico Casagrande și Daniela Nicolò
Distribuția: Silvia Calderoni, Vladimir Aleksic, Massimiliano Rassu, Alexia Sarantopoulou

Întrebarea de la care pornește acest spectacol este una fundamentală pentru a putea relaționa în vreun fel activ cu apatia: „Cum transformăm indignarea în acțiune?” Adeseori gândindu-mă la fenomenele sociale care s-au petrecut în ultimii ani în întreaga lume, de la coagularea formidabilă a internauților pentru stoparea SOPA, PIPA și ACTA, la mișcarea Occupy Wall Street, îmi veneau în minte versurile celor de la Mumford&Sons: „If only I had an enemy stronger than my apathy I would’ve won” (Dacă aș fi avut un inamic mai puternic decât apatia mea, aș fi câștigat). Teatrul social, teatrul documentar, teatrul forum, toate aceste forme de exprimare teatrală par adeseori a renunța aproape complet la miza estetică a spectacolului, în favoarea unei mai mari clarități a comunicării unui mesaj care ține de o oarecare actualitate, motiv pentru care problema apatiei este una foarte pregnantă la confruntarea cu o astfel de manifestație. Trebuie să recunosc că am mers la Alexis cu o senzație destul de nebuloasă legată de ce urma să văd – probabil că de-aici, din această incertitudine, ca o deschidere, spectacolul a reușit să mă  convingă aproape instant.

Modul în care actorii trupei Motus înțeleg să-și transforme corpurile în manifestări scenice nu doar ale unei idei, ci ale unui ideal, munca enormă depusă, inteligența sclipitoare și lipsa de prețiozitate, cultivată în deplină cunoștință de cauză, mereu natural, fără a cădea nici o clipă în autosuficiență, toate acestea s-au suprapus amețitor în așa fel încât apatia a fost anihilată, publicul devenind totalmente polarizat. Spre sfârșitul spectacolului, erau peste șaizeci de oameni pe scenă, față în față cu publicul mai puțin numeros rămas pe scaune, într-o relație, reală, într-un punct în care saltul atât de dificil de la teatru la trăire se produsese aproape pe nesimțite.

Motus a realizat acest transfer printr-o asumare totală, încrâncenată, a rolurilor, a poveștilor spuse, a experiențelor relatate. La mijlocul secolului trecut, existențialiștii intuiau un moment propice pentru reinventarea, reactualizarea tragediei. Privind acest spectacol, având dinainte procesele de gândire care au dus la nașterea sa, efortul și salturile conceptuale, această impresie se conturează din nou. Tragedia, ca sublimare a evenimentului dintr-un plan uman, individual, într-un plan general, simbolic, există în acest spectacol, este vie, pulsează, provoacă încă, la fel de intens, catharsisul. Povestea lui Alexis – băiatul de 15 ani împușcat în Atena de poliția locală, pentru un pretins atac și participare la o revoltă, devine la fel de încărcată de sens și de relevanță ca povestea lui Polinice, fratele Antigonei. Întrebați-ii doar pe cei șaizeci de oameni care au coborât, unii plângând, încordându-se, ținându-se de mâini, pe scenă, alături de patru actori.

Mircea Laslo

Articole similare

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Discuțiile Echinox

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter

Facebook

Parteneri

Facebook