Despre tot felul de granițe @ SFG 2012

Paper Dolls (Israel, Elveția, SUA, 2006), Regia: Tomer Heymann

Păpuşile de hârtie (ajunge să ai o bucată de hârtie, să desenezi forma unei păpuşi şi apoi s-o decupezi pentru a avea una) au un statut aparte: nu sunt nici doar o bucată de hârtie, nici o păpuşă adevărată. De aici s-au inspirat cei din Paper Dolls, când s-au hotărât asupra numelui trupei lor: toţi sunt prinşi la graniţa dintre a fi un bărbat propriu-zis, respectiv a fi o femeie în adevăratul sens al cuvântului.

Toţi membrii sunt filipinezi sosiţi în Israel să umple slujbele „de jos” ce aparţineau până atunci palestinienilor, care au fost deportaţi pe fondul violențelor dintre Israel şi Palestina. Tocmai din acest motiv, nici situaţia filipinezilor nu este una tocmai liniştită, fiindcă şi statutul lor de imigranţi este unul precar: nu pot să aplice pentru cetăţenie, iar viza le este revocată în cazul în care îşi pierd slujba. Pe lângă asta, viaţa lor este cu atât mai dificilă cu cât identitatea lor este una aparte, una care, după cum se va vedea, este foarte greu de acceptat chiar şi de către cele mai deschise minţi prezente în documentar.

Slujba lor de zi constă în a avea grijă de bătrâni, ceea ce, în principiu, nu ar presupune nimic dificil. Problema apare însă când se va vedea că majoritatea au grijă de nişte bătrâni care fac parte din clasele cele mai severe şi mai îndoctrinate ale comunităţii iudaice, care nu acceptă deviaţii de la norma lor. Cei din Paper Dolls înţeleg asta şi, cel puţin în timpul zilei şi în mediul acela puternic religios, se comportă perfect normal şi acceptabil din punct de vedere social. Cu toate acestea, gesturile lor puternic efeminate atrag de multe ori, după cum sugerează nişte cadre foarte bine realizate, atenţia nedorită şi dezgustul celor care îi văd.

De aceea, identitatea lor nocturnă este ţinută în secret. Înainte de fiecare spectacol, îşi fac bagajele şi de abia în culise devin ceea ce ei sunt de fapt şi anume, Paper Dolls. Când noaptea se termină, îşi fac din nou bagajele şi pornesc înspre casă.

Toată această deghizare este cu atât mai folositoare cu cât ei nu suferă repercusiuni doar din cauza mediului puternic iudaic în care lucrează cu bătrânii. Spuneam mai devreme că până şi mințile mai deschise au idei preconcepute despre ei. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Tomer în sine, regizorul documentarului. Cu toate că şi el este gay şi a avut, la rândul lui, probleme integrare şi acceptare în societate, îi mărturiseşte unuia dintre membri – asta după ce a văzut un spectacol de-al lor – că ceea ce fac ei i se pare nefiresc şi dezgustător; mai mult, îi întreabă dacă nu le e ruşine, explicând că a fost educat încă de mic să creadă că a se îmbrăca în haine femeieşti reprezintă o mare ruşine. Are însă luciditatea să-şi dea seama de arbitraritatea acestui construct social şi, mai mult, are deschiderea de a empatiza cu ei, aşa cum se va vedea mai târziu.

Între timp, se oferă să îi ajute. Visul lor este să aibă un spectacol în TLV, cel mai mare club din Israel, iar Tomer le face legătura cu directorul acestuia, care, în urma unei repetiţii, decide să le acorde o șansă. Însă, după cum probabil era de aşteptat, sunt, din nou, înţeleşi greşit şi, mai mult decât atât, exploataţi. Directorul clubului este un om practic căruia puţin îi pasă de identitatea lor personală şi, cu atât mai puţin, de cea de grup; el vede în ei o marfă şi o tratează ca atare: nu îi acceptă pe toţi, iar pe cei pe care îi ia pentru spectacol îi transformă din Paper Dolls în nişte gheişe. După spectacol – spectacol care stârneşte comentarii negative – trebuie să stea la intrare şi să salute, pur şi simplu, lumea. Mai pe scurt, ia identitatea şi integritatea trupei, chiar prerogativele pe care se baza, le distruge şi comercializează ce mai rămâne după într-un mod vulgar şi brutal.

Acesta este momentul în care trupa renunţă la a mai avea astfel de vise. În curând, atentatele iau amploare şi statutul lor de imigranţi devine şi mai firav. Mulţi sunt concediaţi şi trebuie să părăsească ţara, fiindcă cei care nu o fac – şi este cazul unuia dintre membri – ajung la închisoare. Sfârşitul documentarului arată cum s-au descurcat fiecare, după evenimentele tulburi care au despărţit trupa.

Oricât ar fi de interesant şi oricât de multe probleme ar pune subiectul în sine (şi, după cum se vede, documentarul este şi aşa destul de solid), nu asta ne-a determinat pe noi, ca juriu, să-l desemnăm câştigător al secţiei de documentare din cadrul ediţiei SFG de anul acesta. Ceea ce ne-a convins este exact acel unghi din care este studiat subiectul, acea perspectivă personală şi artistică ce desparte un documentar adevărat de un reportaj, iar aici zace punctul forte al lui Tomer Heymann. El reuşeşte să aducă exact atât de multă subiectivitate şi intruziune personală într-un documentar încât, departe de a-l face amatoricesc, îl ajută, îl îmblânzeşte şi-l apropie de privitor.

Mai clar şi mai punctual, Tomer se dedublează: joacă atât rolul de regizor, cât şi rolul de personaj. Intră în poveste şi empatizează, îşi aduce punctul de vedere iniţial, după care şi-l lasă influenţat. Aminteam mai sus de prima lui reacţie când i-a văzut pe cei de la Paper Dolls pe scenă. Ceea ce a făcut el mai apoi, pentru a-şi distruge preconcepţiile, a fost să devină, pentru un scurt moment, unul de-al lor: s-a lăsat pe mâinile câtorva dintre membrii şi s-a travestit la rândul său. Când a putut, i-a ajutat, le-a făcut legătura cu omul cu care voiau să discute despre spectacol şi, mai mult decât atât, i-a lăsat să repete în casa mamei sale. Această decizie a avut şi ea o miză dublă; pe lângă că i-a ajutat cu un loc propriu-zis, a profitat de moment şi a „exploatat” şi reacţiile mamei sale – reacţii, de altfel, incredibil de deschise pentru o israeliană credincioasă şi ajunsă la o vârstă la care majoritatea minţilor se opacizează.

Documentarul pătrunde şi în viaţa de zi a multor membri şi arată relaţiile lor cu oamenii pe care îi îngrijesc. Multe dintre ele sunt total sterile, strict o relaţie angajator – angajat unde bătrânul, deşi tratat cu grijă, nu este, în final, decât un obiect. Dintre toate, rămâne povestea lui Sally şi a bătrânului său, Chaim, care dovedește că este, totuşi, posibilă o relaţie de prietenie şi de acceptare. Bătrânul nu are absolut nicio problemă cu identitatea lui Sally; din contră, se ataşează puternic emoţional şi îi face, la final, cadou o rochie.

Tomer însuşi se ataşează de câţiva dintre cei din Paper Dolls: pe unul îl conduce personal la aeroport şi plâng la despărţire şi pe altul îl vizitează la închisoare unde, uitând de reguli, încearcă să-i aducă ceva de mâncare, pe lângă veşti şi încurajări.

Regizorul merge mult şi pe scânteia momentului, însă nu există defel senzaţia de amatoricesc. Spre exemplu, profită de ocazie să-l intervieveze pe un taximetrist care i-a dus pe el şi pe un membru al trupei, şi să prezinte,  spontan, un alt punct de vedere întunecat de prejudecăţi. De asemenea, mai există o scenă total neprevăzută când, vorbind cu unul din Paper Dolls, surprinde un atac cu bombă al palestinienilor şi mai ales, efectele de după: panica oamenilor luaţi pe nepregătite, urletele celor răniţi, plânsul celui din Paper Dolls, martor al evenimentului.

În final, documentarul lui Tomer Heymann nu se mărginește să trateze doar subiectul şi „subiecţii. Profită de toţi ceilalţi care, coincidențial fac parte din documentar (şi aici îi putem aminti pe directorul clubului, pe mama sa, pe bătrânul Chaim, pe taximetrist, pe el însuşi etc.) şi, fie că le pune întrebări, fie doar că îi surprinde în anumite momente, reuşeşte să strângă o pluralitate de păreri, pur subiective şi, aşadar, foarte reale. Procedând astfel, reuşeşte să-şi integreze subiectul principal – aici, cei din Paper Dolls – într-un context mai larg şi, punându-l în legătură cu ceea ce se întâmplă pe plan politic şi social, reuşeşte să trateze mai multe probleme interconectate, arătând cum ele nu există independent una de cealaltă, ci se influenţează şi se influențează în mod continuu. Adăugând la final semnătura sa proprie, adică un unghi de abordare intrusiv și personal, reușește să creeze un dialog continuu și viu cu privitorul care, pe lângă că este familiarizat cu toată discuția, este invitat să participe activ prin empatie.

 

Alex Cormoş

 

Alex Cormoş

Articole similare

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter