Saxophone jazz night @ Temps D’Images 2012

Festivalul Temps D’Images, desfăşurat în perioada 9-16 noiembrie, s-a încheiat într-un mod încântător vineri seara cu un concert de jazz la Casa Tranzit. Evenimentul a fost organizat şi finanţat de Centrul Cultural German din Cluj-Napoca. Sinagoga s-a dovedit a fi neîncăpatoare, spre uimirea şi bucuria organizatorilor care pregătiseră mult mai puţine scaune pentru spectatori. Lumea adunată a stat însă şi pe jos, pe perniţe colorate, dar şi în picioare, învăluiţi într-o atmosferă destinsă. Jocul de lumini a contribuit discret, dar semnificativ la crearea unei ambianţe potrivite fiecărei piese.

Seara a fost deschisă de cvintetul Alexandrei Lehmler din Mannheim, Germania. Concertul de aseară a fost cel de-al doilea susţinut în România, după o călătorie istovitoare de la Iaşi, locul primei reprezentaţii. Artista şi-a mărturisit entuziasmul de a concerta pentru un public atât de receptiv şi de tânăr. Atât compoziţiile, cât şi interpretarea au fost mature, bine dozate. Piesele interpretate au combinat pianul, contrabasul, tobele şi instrumentele de percuţie africane cu clarinetul sau saxofonul, punându-le, pe rând, în evidenţă prin solo-uri impresionante. Starea de concentrare a artiştilor s-a transmis şi publicului, implicat în concert de Rodrigo Villalon ca un alt instrument colectiv de percuţie. Când nu s-au mişcat pe ritmurile jucăuşe ale bongos-urilor, spectatorii au ascultat gravi şi nemişcaţi notele înalte ale pianului şi ale saxofonului.

Spre deosebire de eleganţa şi rafinamentul prezenţei trupei nemţeşti, a doua parte a concertului a adus pe scena o trupă autohtonă, din Bucureşti şi Timişoara, de o seriozitate ce aducea a timiditate, lăsând impresia că au nimerit din întâmplare în faţa noastră. Iordache a impresionat tocmai prin plăcerea proprie de a interpreta, lăsând senzaţia că publicului i se face o favoare prin asistenţa la o repetiţie oarecare. Strategia a prins foarte bine audienţa, puţin sceptică iniţial în privinţa capacităţii celorlalți muzicieni de a se ridica la nivelul Alexandrei Lehmler. Neîncrederea s-a risipit însă odată cu primele note: împreună cu cei patru colegi ai săi, Mihai Iordache a pătruns ireversibil în fiinţa ascultătorilor cu ajutorul saxofonului, al trompetei, al trombonului, ale chitărilor bas, al tobelor şi al clapelor. Simplitatea interpretării, dublată de caracterul sofisticat al muzicii lor a confirmat renumele artiştilor.

Seara a fost încununată de duetul-surpriză al celor două trupe din finalul concertului, spre entuziasmul tuturor. Cred că mai importantă decât o judecată de valoare obiectivă şi profesionistă a audiţiei serii de jazz este starea atât de specială transmisă de pe scenă: deconectarea de la lumea banală, resuscitarea şi reîmprospătarea fiecărei părţi a corpului, puterea de absorbire şi persistenţa muzicii bune, sofisticate, dar, totuşi, accesibile.

Iulia Rădac

Iulia Rădac

Articole similare

Înapoi în anii ’90

Înapoi în anii ’90

Un elefant printre porțelanuri

Un elefant printre porțelanuri

Florile din vază

Florile din vază

Ratare și vreme rea

Ratare și vreme rea

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.