Arte Performative | Cronici

Despre respirație ca muzică @ Csaba Toth Bagi, Mike Stern și Trilok Gurtu

Mircea Laslo28 decembrie 2012

Csaba Toth Bagi Balkan Union, Mike Stern și Trilok Gurtu la Opera Română din Cluj

21 decembrie 2012

După aproximativ trei sute de kilometri într-o mașină, pe drumul de la Timișoara la Cluj, Mike Stern intră în sală, așteptat de jurnaliștii veniți pentru conferința de presă, urmat de Trilok Gurtu și de Csaba Toth Bagi, se așează la masa prea îndepărtată, își scoate chitara electrică (aceeași, sau cel puțin același model pe care îl văzusem pentru prima oară folosindu-l, la televizor, acum zece ani) și începe să cânte, neamplificat, pentru că nu poate altfel. Pentru că abia aștepta să facă asta. Pentru că, deși avusese concert cu o seara înainte, în Timișoara (concert despre care s-a scris că ar fi fost formidabil), îi e dor să cânte. Fără cutie de rezonanță, abia se aude câte o coardă ciupită, dar Gurtu, mereu glumeț, îi spune să se dea mai încet.

Punem întrebări, care însă se vor din răsputeri invitații la taclale, nici mai mult, nici mai puțin. Vorbim despre cluburi de jazz din Los Angeles, ținute de familii de români, vorbim despre Internet și cum sărăcește el experiența descoperirii și bunul obicei de a respecta munca muzicianului, dar mai ales vorbim despre muzicieni ca prieteni, ca familie, ca aventurieri, oameni nicicând mai fericiți sau mai aproape de divinitate decât atunci când cântă. Gurtu împarte dulciuri, bea ceai și face spirite – „The world isn’t a stage! The stage is our world! Shakespeare had it wrong!” („Lumea nu e o scenă! Scena e lumea noastră! Shakespeare s-a înșelat!”) – despre diferența dintre a cânta live și a înregistra în studio. Pentru  acești oameni, ramificațiile nesfârșite ale genurilor muzicale sunt  complet irelevante. Ceea  ce fac ei este să respire, simplu – muzica apare acolo unde  vorbele  sunt cam de prisos.

Concertul, organizat de Diesel Events și Diesel Club  începe aproape exact la timp, cu sala  aproape complet umplută, cu toate că este 21 Decembrie și muzica este considerată „de nișă”. Csaba Toth Bagi, tânăr, aparent timid, apparent  copleșit de șansa de a cânta cu doi din idolii  săi muzicali, dă chitării o elocvență și o pulsație  remarcabile. Nu degeaba este supranumit „Gary Moore maghiar”. Trilok Gurtu poartă dueluri  subtile cu bateristul formației Balkan Union, Akos Kertesz, rămânând deocamdată o prezență discretă. Laszlo Mathe, cu bass-ul în brațe, creează groove-uri spectaculoase, dublate magistral de Zsolt Kasza la clape și incendiate de tonul feroce al chitării lui ”Csaba-Dabba-Doo!”, cum îl strigă Mike Stern, a cărui chitară cerebrală, cu tonul distant și rece, inconfundabil, lasă arabescuri în aer, nerăbdătoare, agitate, înnebunitor de fine și alunecoase. Muzica este pretențioasă, necompromițătoare, cere puțină încălzire, o scurtă perioadă de aclimatizare. Prima jumătate a concertului trece aproape dintr-o suflare, și este nevoie de o pauză, pentru reîmprospătare a minții și atenției.

Sunt însoțit de o prietenă pasionată de jazz, ne punem unul altuia ghicitori în pauză, căutăm puncte de reper, povestim despre albume preferate și alte asemenea, trec douăzeci de minute în care, în loc să ne fi relaxat, ne-am încins cu tot soiul de speculații și ne-am redefinit așteptările. Începe partea a doua a concertului și devine clar aproape imediat că, dincolo de orice polemici, ne aflăm la un eveniment cu adevărat extraordinar – Trilok Gurtu preia frâiele septetului și domină categoric scena. Până și Stern, râzând cu poftă, spune de pe scenă „He’s kicking my ass!”. Nu există nici o frază muzicală în percuția lui Gurtu pe care să poți s-o prevezi dinainte, ca apoi să-ți dai seama că nu exista nici o rezolvare mai bună pentru ritmul respectiv. Este un uragan, împarte timpul în moduri în care mintea nu e obișnuită să numere, dirijează tot restul grupului ca pe o orchestră, pare a nu avea destule membre pentru a cânta la toate instrumentele de percuție, și totuși, printr-un soi de teleportare, reușește să umple fiecare gol ritmic, fiecare fracțiune de secundă – hiperventilăm. Muzica devine echivalentul unei experiențe religioase, crește, după legi subtile și teatrale, până la un nivel de la care nu mai există cale de întoarcere, iar catharsisul vine, fără paroxisme, fără tensiuni gratuite, condus impecabil de șapte oameni care comunică impecabil.

La ieșire, Mike Stern, cu un zâmbet de 500 de watti, semnează CD-uri. Îmi dă mâna. Mintea mea este „all over the place”. Chipul lui arată de parcă tocmai și-ar fi găsit, din nou, pentru o clipă, centrul, alături de Gurtu, Csaba și de publicul încântat. Nu-i nimic, până la următorul concert va trebui căutat din nou.

Mircea Laslo