Mine Söğüt – Când de fapt putem să ne trăim propriile vieţi

Să nu cumva să mă întrebaţi cum mă cheamă
Să nu cumva să mă priviţi direct în ochi
Să nu mă atingeţi atunci când treceţi pe lângă mine.
Consideraţi că nu sunt aici, ci acolo
Voi nu puteţi veni acolo,
Au distrus podurile, au ars vapoarele, drumurile au pierit.
Eu sunt diferită.
Eu sunt primejdioasă ca o prăpastie
Lipsită de siguranţă, ca văile
Ameţită ca vântul. 

Exact când de ani de zile mă obişnuisem să trăiesc singur, singur singurel dar fericit la subsolul unui magazin de antichităţi fastuos, doar eu şi cu scândurile şi lacurile, într-o cameră mică cu fereastra împărtăşindu-şi secretele cu trotuarul, umedă, mucegăită, supărată pe lumină, supărată pe viaţă, supărată pe curiozitate; ea a venit un pic mai devreme de parcă ar vrea să-mi dea o veste frumoasă dar stranie, în mână cu o ceaşcă foarte veche, cu un ceai negru ca smoala în ea, în picioare cu papuci din satin, de un alb sidefat cu tocuri mici dar subţiri ca un cui… A venit pe neaşteptate… s-a ghemuit în mine, în viaţa mea, în camera mea singură, singură singurică, umedă, mucegăită, supărată pe lumină, supărată pe viaţă, supărată pe curiozitate… Şi în plus în postura aceea ciudată, foarte ciudată.

Întâi i-am văzut paşii aceia foarte pricepuţi, apoi mijlocul acela subţire înconjurat de fusta cu pliuri care se termina imediat sub genunchi, mai pe urmă mâinile tremurânde care ţineau ceaşca, apoi buclele părului şi în cele din urmă ochii sclipitori. Era atât de bătrână încât de îndată ce i-am privit chipul m-am gândit că ar fi trebuit să fi murit de mult. Când am simţit mirosul ceaiului în nas, mi-am zis că poate este deja moartă, este moartă şi a ieşit şi a venit la acest subsol dintr-o altă lume, cu un alt miros, pentru a-mi povesti cine ştie ce despre moarte.

„Tânărule, ţi-am adus ceai” îmi zice ea în acest moment.

Poate că ea este foarte bătrână dar adevărul este că nici eu nu m-aş numi tânăr. Se poate să-mi spună tânărule nu pentru că m-ar vedea prea mic, ci pentru că îi place de mine? Poate simţi şi altcineva în afară de mine afecţiunea din felul ei de a spune tânărule?

Ar trebui să-i spun cât de drăguţă sunteţi şi să sar din locul meu. Vântul neaşteptat generat de mişcarea bruscă a corpului meu ar trebui să pună în mişcare mirosul de diluant aflat înăuntru, mirosul ceaiului ar trebui să se trezească în momentul acela în braţele mirosului de diluant, totul ar trebui să se acopere cu totul.

În scurt timp îi voi întinde ceaiul, îmi voi mângâia poalele şi mi le voi îndrepta fără să-mi pese de privirea lui mirată şi mă voi aşeza pe taburetul de lemn pe care stătea el adineauri. Va rămâne în faţa mea aşa surprins, în picioare, cu o ceaşcă de ceai în mână. Îi voi lua ceaiul din mână şi arătând cu capul spre lada din scânduri aflată într-un colţ îndepărtat îi voi spune „Vă rog, nu mai staţi aşa în picioare, trageţi lada aceea şi aşezaţi-vă!”. Va executa imediat ceea ce am spus asemeni unui soldat agemiu la ordine care nu are o altă însărcinare decât de a-şi asculta comandantul. Mirosul minunat care se înalţă din ceaiul din mâna mea se va amesteca cu mirosul de diluant care şi-a luat zborul în urma vântului generat de el.

Cine este această femeie? Mi se pare că o ştiu de undeva, dar de unde? Şi a ce miroase? Aduce a ceai, dar parcă deasupra lui fumegă mai puternic un miros legat de moarte. De ce femeia îmi aminteşte de moarte… De ce femeia seamănă a moartă… De ce femeia este aşa ca o nebună? Cât de tâmpit sunt. Trebuia să o întreb de îndată ce a intrat. Cine sunteţi, pe cine căutaţi, ce doriţi, cum vă pot ajuta… Nu am spus, nu am spus nimic din toate acestea, am sărit în picioare asemeni unui soldat la ordine, mi-a întins ceaiul l-am luat, mi l-a cerut înapoi, i l-am dat, mi-a spus să aduc lada, am adus-o, mi-a zis să mă aşez, m-am aşezat, am făcut tot ce mi-a spus de parcă aş fi fost sub stăpânirea ei de când lumea, de parcă i-aş fi fost dator cu ceva şi trebuie să fac tot ce-mi zice ea… Bine, dar cine este această femeie? Ce caută aici? De ce mi-a adus ceai? Mirosul ce se înalţă din ceaiul acela, mirosul ce se înalţă din femeie, mirosul ce se înalţă din diluant şi… teama ce se înalţă din mine.

Voi începe imediat, să vorbesc direct, fără să mai lungesc vorba. Tânărule, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, îi voi spune. Nu mă cunoaşteţi pentru că dumneavoastră lucraţi toată ziua fără oprire, lucraţi din zor aplecat deasupra scândurilor. Nici măcar nu vă ridicaţi din când în când capul să aruncaţi doar aşa o privire spre fereastra micuţă cu gratii care-şi împărtăşeşte secretele cu trotuarul, care slobozeşte înăuntru lumina amurgului, îi voi spune. Dacă v-aţi fi ridicat capul, dacă v-aţi fi uitat afară, aţi fi văzut că stau exact în faţa magazinului de vizavi, exact cum stau acum, pe un taburet la fel ca acesta,  scund şi din scânduri maro şi că toată ziua aştept, aştept cu răbdare, că stau pe taburet şi doar aştept ca din maşinile care staţionează în grabă în faţa uşii mele să fie descărcate şi lăsate în uşă în schimbul a doi bani o mie şi una de lucruri de care vor să scape cei rămaşi în viaţă în urma celor morţi… îi voi spune.

Te-a învins mirosul ceaiului, nebunia femeii sau mirosul morţii? Stau şi o ascult cu gura căscată, cu o ceaşcă de ceai în mână, cocoţat pe lada din scânduri. Încă o mai pot întreba, o pot întreba, de ce mi-aţi adus ceai. Nu o pot întreba. Beau ceaiul. Este acru asemeni mirosului, dar este gustos. Cât de subţire este ceaşca. Ca o hârtie de subţire. Până acum nu mai intrase nimic atât de delicat în subsolul acesta singur, singur singurel, umed, mucegăit, supărat pe lumină, supărat pe viaţă, supărat pe curiozitate. Mobilă făcută din stejari, molizi, cireşi mai subţiri sau mai groşi, cu aşchii, cu noduri, din copaci care pe dinafară poate că par graţioşi dar în orice caz sunt puternici, foarte puternici şi un pic primejdioşi şi lacurile, diluanţii, uleiurile care aşteaptă în cutii de tinichea, în sticle şi mai sunt multe multe altele în acest subsol… În această cameră nu s-a aflat niciodată o ceaşcă de porţelan atât de fină în care să pot pune un ceai acru şi gustos ca acesta şi atunci când va mirosi atât de puternic să surprind cu mirosul ei pe cineva.

Întâi am să îi spun povestea ceştii de ceai… Mi-au adus-o ieri, îi voi spune. A ieşit dintr-o cutie de carton. Este piesa unui serviciu bătrân, foarte bătrân. Mult mai bătrân decât mine, îi voi spune şi voi râde veselă în hohote. Şi el va râde, va zâmbi fără voia lui o dată cu mine, în timp ce va râde ceaşca din mâna lui se va clătina, o picătură de ceai se va vărsa pe pantalonii lui plini de pete… Şi eu şi el vom rămâne indiferenţi faţă de vărsarea ceaiului… Eu de îndată ce hohotele mele se vor sfârşi voi continua să povestesc de acolo de unde am rămas… E cert că stăpânul a avut grijă cu răbdare până ieri sau poate până alaltăieri ca impozantul serviciu să nu se spargă, îi voi spune… Dar ieri sau poate că alaltăieri… a murit. O dată cu moartea lui au îngrămădit grosolan serviciul într-o cutie… Fără să aibă grijă să nu se spargă, fără să le pese de primejdiile peste care a trecut de aproape şaptezeci de ani, l-au înghesuit într-o cutie de parcă ar zice dacă le-a murit stăpânul, trebuie să moară şi el de acum… îi voi spune. Îi voi povesti despre cum au descărcat cutia din maşină o dată cu celelalte lucruri de parcă în ea s-ar fi aflat ceva de rând, am observat imediat, îi voi zice, am simţit că în ea era ceva deosebit. Am luat-o dintre celelalte şi am pus-o cu grijă într-un loc aparte, îi voi spune. Am pus-o dar ştiind că am întârziat deja foarte mult, simţind că cele din ea nu au rezistat acelui drum lung şi atâtor zdruncinături. Apoi îi voi povesti despre cum am deschis cutia. Înăuntru, în camera cea mai din fund, sub lumina vechii veioze… Nici nu vă puteţi închipui tânărule cât m-am bucurat când de îndată ce am deschis cutia am văzut că din serviciul făcut ţăndări o ceaşcă şi pe deasupra împreună cu farfurioara ei, stătea acolo de una singură în mijlocul cutiei, exact în mijlocul cutiei fără să se fi spart sau să se fi crăpat, îi voi spune. Pentru mine, a fost ca un cadou de la Dumnezeu, îi voi spune. O singură ceaşcă… O ceaşcă de porţelan, una singură şi rezistentă!

O singură ceaşcă, zice, o ceaşcă de porţelan, una singură şi rezistentă! Cea pe care o ţin eu acum în mână. A venit dintr-o casă de decedat, aşa este? Fără să se spargă. Scăpând teafără dintr-atâta agitaţie. Chiar şi în cazul în care s-a renunţat la ea, fără să-i pese de asta, aşa este? Bine, dar de ce mi-aţi adus-o mie cu ceai în ea stimată doamnă, nu v-a fost greu să coborâţi aceste scări cu ceaşca în mână, în picioare cu papuci din satin, de culoarea sidefului? De ce îmi povestiţi toate acestea stimată doamnă, de unde să mă pricep eu la ceştile de porţelan. Ţesuturile mâinilor mele sunt obişnuite să decojească scoarţa tare a copacilor. Şi dacă ceaşca aceasta de porţelan se va sparge chiar acum, între degetele mele rigide şi negre de lac?

Sunteţi tăcut, nu vorbiţi deloc, îi voi zice. Înţeleg, sunteţi surprins. Dar nu-i nimic care să vă surprindă! Poate că dumneavoastră nu mă cunoaşteţi deloc, dar eu vă cunosc foarte bine, îi voi spune. Gândiţi-vă, îi voi spune, gândiţi-vă că fereastra pe care nu vă uitaţi niciodată ridicându-vă capul este o scenă. Înăuntru este o lumină strălucitoare, foarte strălucitoare. Dumneavoastră vă aflaţi în mijlocul scenei. Nu vedeţi ceea ce se află dincolo de fereastră, adică spectatorii. Eu mă aflu vizavi. Vizavi, pe un taburet de lemn. Privesc mereu spre lumină. Adică spre dumneavoastră. Vă urmăresc de o lungă vreme în timp ce munciţi, îi voi spune. Cum mângâiaţi scândurile, cum scoateţi cu cleştele cuiele din mobilele vechi, apoi din nou cum le mângâiaţi… Zilele trecute v-am urmărit în timp ce scoteaţi dintr-o mobilă un şurub prins acolo poate cu secole în urmă, îi voi spune. Starea aceea a dumneavoastră mi-a amintit de îmbrăţişările grosolane dar pline de dragoste, ale unui marinar nordic ce nu a pus picior pe ţărm de un timp îndelungat, faţă de soţia sa. Dacă mă va întreba, îi voi răspunde că nu, nu am fost nici în nord şi nici nu am dansat cu un marinar. Dar în trecut vizionam multe filme, îi voi spune.

Ceaiul s-a terminat. Femeia încă mai vorbeşte. Povesteşte despre filme. Filmele cu marinari pe care le-a vizionat de demult. În ochi are o sclipire ciudată. Cât de fericită este. O dată, dintr-una din cutiile venite dintr-o casă de decedat au ieşit o grămadă de pelicule şi un proiector cinematografic. Despre asta îmi vorbeşte. A montat proiectorul în camera fără ferestre din spatele casei şi a rulat toate filmele pe rând… Filmele acelea vechi în care oamenii morţi şi-au filmat vieţile. În filme erau o femeie şi un bărbat, îmi vorbeşte despre ei. E cert că se iubeau foarte mult. Se plimbau mereu pe câmpii. Montau aparatul de filmat şi începeau să danseze în faţa lui. O femeie şi un bărbat. Erau tineri. Aveau prieteni. Uneori se plimbau în grupuri aglomerate, alteori doar ei doi. Pe câmpii, pe străzi, în ţări străine… Bine, dar nu e treaba mea! Mi s-a terminat ceaiul. Ceaşca este în mâna mea. Stau pe lada din scânduri şi o ascult. Nu, nu mai vreau o ceaşcă cu ceai. A fost foarte bun, dar mulţumesc. Nu mai pot să beau un alt ceai.

Acum e rândul să îi povestesc că hainele de pe mine sunt ale femeii acelea. Da, tânărule, îi voi spune, toate hainele pe care le-am văzut pe femeia din filme, au ieşit una câte una din cutiile acelea. Costumele colorate din filmele alb-negru… Dar ale bărbatului nu erau. Îi voi spune că m-am gândit îndelungat de ce oare. De ce numai hainele femeii… şi filmele acelea… Apoi am scris un sfârşit foarte trist, îi voi zice. Am scris un sfârşit foarte trist… E cert că femeia murise, îi voi spune, femeia murise şi la început bărbatul suferise mult. A vizionat aceste filme iar şi iar, a plâns mirosind hainele din dulap ale femeii. A plâns, a plâns mult… A plâns… A plâns… A plâns mult, îi voi zice… Apoi poate că a uitat-o, îi voi spune. A uitat-o pe femeie. Apoi îl voi întreba, după părerea dumneavoastră e posibil să o fi uitat pe femeie, să fi iubit o altă femeie, iar atunci când a început să iubească o altă femeie să fi pus în cutii filmele acestea şi hainele pe care le îmbrăţişase, le mirosise şi plânsese atât de mult şi să le fi aruncat, îl voi întreba.

Nu, îi răspund, nu cred că a făcut aşa ceva. Poate că a murit şi bărbatul, or fi aruncat alţii aceste haine, îi spun… Pentru că dacă nu îi voi spune aşa se va întrista mult, o simt… Dar cu toate acestea, nu e a treaba mea! De ce este încă aici? De ce îmi pune astfel de întrebări, îmi povesteşte lucruri ciudate şi mă face confuz? E posibil să mintă? E posibil ca cele de pe ea să fie hainele unei femei care a murit de tânără, ale femeii din film? Există într-adevăr un astfel de film? De ce să arunce bărbatul amintirile femeii pe care a iubit-o… Eu cred că bărbatul a murit, a murit de atâta amar, de atâta suferinţă, nu a mai putut trăi mult după ce i-a murit iubita, după mine aşa este, stimată doamnă… Stimată doamnă, nu plângeţi, este foarte absurd, vă rog nu plângeţi, nu se plânge pentru vieţile altora, dacă ar fi fost viaţa dumneavoastră mai zic, dar o femeie pe care nu o cunoaşteţi, un bărbat pe care nu îl cunoaşteţi, iar pe deasupra nici nu ştiţi exact ce s-a întâmplat cu ei. Poate că femeia s-a îngrăşat şi şi-a aruncat hainele, au trei copii, au nevoie de camere separate pentru copii, încearcă să scape de aglomeraţia din casă, s-au plictisit să tot vizioneze filme vechi, au aruncat totul sau cutia aceea s-a amestecat din greşeală printre haine, şi-au aruncat fără să fie conştienţi zilele vechi, trecutul propriu şi încă nu sunt conştienţi…

Pentru Dumnezeu, nu mai spuneţi nimic, nu mai spuneţi nimic, îi voi zice, nu se poate ceva atât de absurd… E cert că li s-a întâmplat ceva rău, îi voi spune… Femeia nu a născut nici un copil… Nici nu s-a îngrăşat… Dar a murit… Sunt sigură că a murit, îi voi spune. Şi bărbatul a părăsit-o pe femeia ce a murit. A părăsit dragostea aceea. Dumneavoastră nu aţi văzut filmul, nu aveţi de unde să ştiţi, îi voi spune, nu aveţi cum să înţelegeţi dragostea dintre ei! Nu aveţi cum să simţiţi trădarea din aruncarea la gunoi a acestor haine şi acestor filme!

S-a enervat foarte tare. S-a şi întristat. Pe când eu încercam să o liniştesc. I-am zis aşa ca să nu sufere. Stimată doamnă, îi spun, vă rog nu plângeţi. Dacă doriţi, putem să discutăm despre altceva. Să-i uităm pe femeia aceea şi pe bărbat. Ceaiul a fost foarte bun. Şi ceaşca de porţelan foarte frumoasă. Dar mi-e teamă să nu se spargă, nu o pot lăsa din mână. Dacă binevoiţi luaţi această ceaşcă înainte să se întâmple ceva cu ea în locul acesta atât de încurcat. A trecut peste atâtea primejdii, nu s-a spart, dacă i se va întâmpla ceva acum, aici, vă va părea tare rău,  îmi va părea rău… ne va părea rău, nu-i aşa? Doriţi un şerveţel? Luaţi-l şi ştergeţi-vă lacrimile. Nu mai plângeţi. Nu se plânge pentru filme atât de mult, nu se plânge pentru vieţile altora atât de mult. Noi să ne privim propriile vieţi… Cine ştie câte ni s-au întâmplat, ni se vor întâmpla şi ni se întâmplă… Nu-i aşa, stimată doamnă?

Da, aveţi dreptate, îi voi răspunde. Îmi voi şterge lacrimile din ochi cu mâneca bluzei. V-am indispus şi pe dumneavoastră fără motiv, v-am tulburat, îi voi spune. Cât despre ceaşcă, nu vă faceţi griji. De-acum este a dumneavoastră. V-am adus-o dumneavoastră. Nu vă fie teamă, nu se va sparge. Şi chiar dacă se va sparge nu este nici o problemă. Tânărule, acesta este un cadou de la mine pentru tine. Nu, nu mai plâng, sunt bine, îi voi zice. Aşa am simţit pentru un moment. De fapt ştiu şi eu cât de absurd este să plângi pentru alţii. Aveţi mare dreptate, care este sensul de a ne face parte din durerile altora, când de fapt putem să ne ocupăm de vieţile noastre,  nu-i aşa tânărule, îi voi zice, da, aşa este, îi voi spune şi îi voi face cadou ceaşca.

Pleacă. S-a îndreptat spre scări la fel cum a venit cu paşi mici şi tremurânzi. Îi mulţumesc pentru ceaşcă, nu-i nimic, îmi zice, dacă vor mai veni şi alte lucruri surprinzătoare din casele decedaţilor, am să vi le aduc şi pe acelea. Le meritaţi, tânărule, îmi zice. Muncind fără oprire printre mirosuri de lemn, vopsea şi diluant şi trăindu-vă propria viaţă, aici, în camera aceasta singură, singură singurică, umedă, mucegăită, supărată pe lumină, supărată pe viaţă, supărată pe curiozitate… meritaţi, îmi zice. Daţi-mi voie să vă aduc lucrurile surprinzătoare venite din casele decedaţilor, iar apoi să continui să vă privesc de pe taburetul pe care stau… îmi spune şi pleacă. În mâna mea ceaşca, în spatele meu fereastra. Nu am curajul să îmi ridic capul şi să mă uit afară pe fereastră. A ajuns la capătul scărilor. Îi aud paşii. Se îndepărtează o dată cu papucii din satin, sidefii, cu tocuri mici şi ascuţite.

Nu am să îmi ridic capul şi nu am să mă uit deloc pe fereastră. O voi lăsa, să mă privească cum vrea, să se întristeze cum vrea pentru poveştile ale căror adevăr nu le ştie, apoi să iasă un lucru surprinzător dintr-o cutie, dintr-o cutie venită din casa unui decedat… Ea să se bucure că va veni din nou la mine, că va veni la mine şi că îmi va povesti alte şi alte lucruri… În mâna ei o ceaşcă de porţelan, în ceaşcă un miros de vis, în picioare papuci din satin cu tocuri ascuţite… Să coboare pe neaşteptate… pe scări… să coboare… să coboare… şi iar să coboare.

 

Traducere din limba turcă făcută de Sunia İliaz Kucukbıcakcı

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Corpuri suspendate – Radu Andriescu

Corpuri suspendate – Radu Andriescu

Versek – André Ferenc

Versek – André Ferenc

Poeme – Teona Farmatu

Poeme – Teona Farmatu

the unexpected joy of missing out

the unexpected joy of missing out

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter