LALALA: Grimes
Claire Boucher (Grimes, pe numele de scenă) este una din cele mai frumoase femei din muzica electro. Pe lângă asta, proiectul pe care l-a propus în 2012, albumul Visions, este unul din exemplele cele mai reuşite de „muzică la sintetizator” ale anului. Aceştia (mai în glumă, mai în serios) sunt factorii care mă determină să spun că apariţia Grimes pe piaţa muzicală completează (cel puţin pentru mine) o triadă pe care cu greu mi-o puteam închipui întregită, un fel de Sfântă Treime a electro-ului feminin: Karin Dreijer Andersson, Björk Guðmundsdóttir şi, iată, Claire Boucher.
Şi poate părea ciudat că o situez pe nou-venită între – probabil – cele mai tari două tipe din muzica electro, însă mi se pare că încadrarea nu e doar intuitivă şi supra-personalizată. De ce? Pentru că, de fapt, avem de-a face cu cel puţin un numitor comun în cazul celor trei fete: în primul rând atitudinea (încercarea de readucere a feminităţii în prim plan), apoi vocea specifică şi capacitatea ei de a acoperi registre largi (deşi amplitudinea e o chestie discutabilă, din moment ce fiecare din ele şi-a făcut un trademark din acutele aproape aruncate în microfon) şi nu în cele din urmă show-ul viu şi isteţ pe care îl propune fiecare. Din punctul ăsta de vedere, al spectacolului, Claire e într-un fel simbiotul celorlalte două: dacă The Knife au mizat mereu pe mistica măştii, iar Bjork – dimpotrivă, pe apariţia confortabilă şi dezinvoltura preadolescentină, Grimes alege să şi mistifice, dar să şi lase totul la vedere. E, în fond, o contrazicere pe care canadianca o anulează. Pentru că, de fapt, dacă e să ne referim la ceea ce face ea în apariţiile live şi în imagistica de „comerţ Grimes”, acestea sunt acte pur funambuliste. Până şi coperta albumului e discutabilă. Semne grafice (par asiatice), alfabet ciudat, craniu scos parcă din cele mai dark desene animate, flori, funde, inimioare, un ochi – ce mai? – pare tot mai mult artă conceptuală naivă.
Însă graniţa între kitsch şi autenticitate (deşi până şi aici discuţia poate încadra rezultatele kitsch în logica unui autenticism) este atât de fină încât numai muzica poate rezolva ecuaţia. Adică exact anularea acelei distanţe între neexplicit (dacă prin asta se poate înţelege mistificat) şi ce e la vedere. Ce spun, mai exact, e că abia după ce „m-am împrietenit” cu muzica ei şi cu atitudinea am reuşit să înţeleg ce face. Mai exact, Claire Boucher joacă rolul fetiţei căreia îi place să cânte, să danseze şi să picteze (eventual al treilea ochi în frunte – în concertul de la Letterman). La fel, îşi desenează singură coperta, iar în performanţele live ea lucrează singură instrumentalul pe o maşină de sample-uri şi un analog midi. Deci, ce poţi cere mai mult? Pentru mijloacele pe care le foloseşte, Claire Boucher merită aplauze la scenă deschisă. Şi a început să le şi primească. Invitată la Letterman, recenzată de Pitchfork, Grimes are una din cele mai surprinzătoare traiectorii posibile. Toată presa a iubit-o din start, atât pentru discursul ei natural lipsit de preconcepţii, cât şi pentru modestia şi dorinţa de interacţiune directă cu publicul. Toate astea, plus farmecul şi liniştea cu care povesteşte întâmplările cele mai neobişnuite: „One of the best shows i’ve played was in New Orleans, and some guy on extasy was trying to steal my keeboard while i was playing. So I was holding my keyboard like – front him, like trying to kick him away, and like trying to play my show at the same time, but everybody was just dancing and I was like «HELP! HELP!»”.
De pe albumul Visions de reţinut sunt piesele Genesis, Oblivion, Nightmusic şi Circumambient. Sigur, asta nu înseamnă că celelalte sunt de uitat, doar că primele (pe lângă faptul că două din ele au şi videoclipuri-reper pentru atitudinea lui Claire Boucher) sunt cele care arată cel mai bine fluctuaţiile muzicale pe care mizează Grimes. Un proiect, spuneam, la limita dintre kitsch şi spectaculos, un proiect electro cu influenţe atât din pop cât şi din ambientalul post-floyd, din atitudinea heavy-orice şi din formulele electronicii continentale. Adică, între IEM, BURIAL pe de o parte şi GAGA, Kate Bush, Bjork pe de alta. Atitudinea în videoclipuri vine însă din zonele şi mai ciudate ale muzicii americane: Marilyn Manson (cum ea însăşi recunoaşte într-un interviu). Vocea se trage totuşi din alte zone. La întrebarea „care sunt idolii tăi pop?” răspunsul vine din zonele extraordinar de comerciale: Mariah Carey, Dandi Wind, Beyonce. Avem, deci, de-a face cu o cântăreaţă/producător care se revendică din zonele cumva renegate de muzica electro-underground. Şi asta vine prin decenţa şi sinceritatea care ar putea restaura o autonomie estetică în afara preconcepţiilor sociale. Deci, ce spuneam la început despre trio-ul cu Bjork şi Karin rămâne o dorinţă personală de a le prinde în aceeaşi poză. Am explicat de ce şi mai ales cum pot fi cele trei în aceeaşi ogradă muzicală, însă dacă stăm să ascultăm piese ca Be a body ne dăm seama uşor de influenţa Carey. Asta contează puţin. Pentru că direcţia pe care merge o apropie mult mai tare de experimentalismul electro-pop decât de mainstream-ul curentului. Grimes are douăzeci şi trei de ani şi s-a lansat aproape singură. E uimitor cum reuşeşte (pe lângă beat-urile simple şi eficiente) să-şi modeleze singură reverb-ul, delay-urile şi modulaţia post-procesare în timp real. Chiar merită urmărite câteva concerte pe Youtube, în care Claire Boucher lucrează aproape la patru mâini. Între clapă, beat-machine, microfon şi pedale de procesare e foarte greu să realizezi (mai ales dacă nu eşti un specialist în aparaturile pe tranzistori) cum reuşeşte să mai şi cânte.
Ce e important e că Boucher are unul din cele mai bune proiecte din 2012. Visions este albumul unei fete extraordinar de talentate care lucrează, combinând electro de nişă cu pop, la un proiect personal şi autentic. În final, rămân vorbele lui Lyndsey Zoladz (Pitchfork) din cronica de album: „Still, don’t confuse these moments with any kind of new-agey, back-to-nature longing. One spin of «Genesis» is enough prove it: Post-humanism sounds like a blast.”. Decenţă, specificitate şi control – acestea sunt punctele tari ale lui Grimes, dublate mereu de atitudinea corectă: „muzica e frumoasă şi atât”
Ştefan Baghiu
No Comment