Teorie și studii culturale

Gilles Deleuze la Vincennes

Cosmina Moroșan11 aprilie 2013

Blamată pentru metodele sale “diaviant-pedogogice” şi, nu în ultimul rând, pentru modul de examinare care, de cele mai multe ori, presupunea redactarea unui eseu/ text ce ar concentra plăcerea şi inventivitatea, puse la bătaie de studenţi (co-participanţi, mai degrabă) în contact cu arta sau filosofia („profesorii” erau de acord ca oamenii fără bacalaureat să poată primi diplome veritabile de absolvire), şcoala de la Vincennes supravieţuieşte, însă, aproape 20 de ani, timp în care un public din cele mai variate culturi vine să-l pe asculte consecvent pe carismaticul Deleuze. Încercăm aici o primă traducere a cursurilor acestuia, urmăriţi revista Echinox pentru fragmentele ulterioare.

Curs – Gilles Deleuze la Vincennes “AntiOedip şi alte reflecţii”

“…Atunci, azi am cam terminat cu ceea ce aveam de făcut anul ăsta şi ceea ce era de sperat, pentru că am impresia că asta poate să meargă, se va vedea cu adevărat că a fost, după dorinţa unora dintre voi…să fie întrebări puse şi să încercăm toţi să le răspundem…deci să nu o fac neapărat eu, şi încă o data ar trebui…mi-e teamă că aceia care – asta se întâmplă foarte des – că aceia care ar fi sperat să pună întrebări să nu fi fost acolo, zi în care, se întâmplă, în orice caz vom vedea…Vreau să spun, în cazul meu, ceea ce mă îngrijorează, ce mă interesează, nu e neapărat acelaşi lucru ca şi pe dumneavoastră, încă o data, asta vom vedea.

Ceea ce mă interesează pe mine este ca, în cele din urmă, ce s-a făcut timp de patru sau cinci ani – unii au fost, în anumiţi ani, alţii au venit doar de anul ăsta, pentru prima dată. Ce mă interesează, ce am făcut oricum de patru sau cinci ani, a constituit, în orice caz pentru mine, o anumită traiectorie, având o coerenţă care nu s-a revelat, mie cel puţin, decât destul de progresiv. Atunci, nu că aş ţine la o trecere în revistă a tot ceea ce am făcut de mai mulţi ani, dar e punctul care mă interesează cel mai tare în raporturile noastre de muncă, aici. Însă – cu totul altă chestiune, dacă există întrebări despre ceea ce am făcut anul acesta, sau ce am făcut chiar şi în alţi ani, sau chiar întrebări despre orice alt ceva. Eu consider că voi asiguraţi aceste ultime şedinţe atât cât o fac şi eu, dacă asta vă convine. Aste e, asta e, atunci…

– Întrebare din public: o mică întrebare? eu nu citesc nimic, nici măcar cărţile voastre nu am ajuns să le citesc! Uitaţi, dumneavoastră sunteţi sigur că negativitatea – există o diferenţiere în cărţile voastre chiar o bogăţie, o exuberanţă, o diversificare importantă. Credeţi că negativitatea în care sunteţi, de acord negativ – nu este o posibilitate de a crea realul? Înţelegeţi ce vreau să spun? Dacă introducem doar „despre fiinţă”, realul nu se creează?

– O a doua întrebare: am răsfoit ieri seară primele pagini din „L’AntiOedipe”, îmi cer scuze, le-am citit acum zece ani – vorbeaţi despre „plimbarea schizofrenicului”. Eu însă am văzut filmul lui Alain Jessua (1963),  care se numeşte „La vie à l’envers” cu Denner. Am văzut, cum să spun? Hölderlin revenind de la Bordeaux, Artaud revenind din Irlanda, l-am văzut pe Thomas Mann, gravul Thomas Mann. L-am văzut pe dr. Faustus, acest om care, în final, acest om care a plecat ca un geniu, un pianist extraordinar, revenind în „ ” natală, sub fusta mamei sale – plimbarea schizofrenicului, nu este uneori periculoasă? Bine, în privinţa mea, am venit aşa, un pic cam aşa; atunci întrebările nu sunt pertinente, nu ştiu, aş fi vrut să ştiu, nu ştiu foarte bine!

G.D. Nu, ele îmi par foarte, foarte pertinente, dar eu însă, – uite, cred că toată lumea a înţeles întrebarea, a fost foarte clar, ceea ce, de fapt, e adevărat că, în continuarea – dacă îmi acordaţi permisiunea de a vorbi despre lucruri pe care Guatarri, Guatarri şi cu mine, le-am făcut – cu condiţia să le luaţi cu adevărat cu reală modestie – vreau să spun că, adică nu cred că au fost formidabile.

De fapt, cred că Anti-Oedip a generat o serie de critici care, poate, n-au fost total nejustificate. Există, după părerea mea, critici care au fost proşti. Dar există un gen de critică ce mi-a părut întotdeauna importantă şi emoţionantă, care era: „e un pic facil a afirma sau chiar a avea oarecum aerul că spui: Trăiască schizofrenia?,  şi apoi, din moment ce vedeţi un schizofrenic”…asta seamănă puţin…În fine, lăsaţi-mă să răspund începând de acolo pentru ca e…dacă, spre exemplu tu îmi spui…

-nu am identificat schizofrenicul şi activitatea schizofrenică

Toate ambiguităţile sunt acolo [după remarca din public], ambiguităţile între schizofrenie şi activitatea schizofrenică. E într-adevăr foarte greu să se afirme: Da, ştiţi schizofrenia… să se facă un spaţiu al tabloului liric al schizofreniei.

În momentul AntiOedip, îmi amintesc, era o psihiatră care venise să mă vadă şi care era foarte agresivă, şi care mi-a spus: Dar totuşi un schizofrenic aţi văzut? Mi s-a părut insolentă această întrebare, în primul rând pentru Guatarri – care este, el care lucrează de ani într-o clinică unde e o obişnuinţă să vezi foarte mulţi schizofrenici – şi pentru mine  chiar insolentă, pentru că există puţini oameni în lume care să nu vadă sau să nu fi văzut schizofrenici. Atunci îi răspunsesem aşa – căci ne credem întotdeauna spirituali şi nu suntem niciodată – îi răspunsesem: „Dar eu niciodată, niciodată nu am văzut vreun schizofrenic!” Atunci, ea a scris după în ziare, afirmând că noi n-am văzut niciodată schizofrenici, a fost foarte enervant pentru mine.

Dar uitaţi-vă, ce vreau să spun e că…Au existat mai mulţi…Rămân chiar la nivelul…atunci o sa iau expres un nivel aproape prea teoretic: dacă doriţi, în interpretarea psihozei, în marile interpretări ale psihozei, ce apare? Eu cred că există două mari genuri de interpretări.

Interpretările în termeni de degradare, descompunere, adică interpretări sub semnul negativului. Şi anume, psihoza vine când ceva se descompune sau când există un spaţiu de degradare, a ce? a raportului cu realul, cu unitatea persoanei. Aş spune că aceste interpretări prin descompunere, degradare sunt per total, – însă aici rezum enorm -, le-am putea numi interpretări personologice. Ele întotdeauna revin la a considera ca referinţă de bază eul, unitatea persoanei şi a marca un spaţiu de derută din punctul de vedere al unităţii persoanei, şi al raporturilor acesteia cu realul.

Deci per total interpretările personologice, şi insist acolo, personologia a influenţat enorm psihiatria. Spre exemplu autorul marelui manual de psihiatrie, Henri Ey, oponentul-prieten al lui Lacan era, şi tindea să facă o psihanaliză personologică. Pentru plăcerea mea, cred că teza lui Lacan, pe care Lacan o editase, pe psihoza paranoică, este încă traversată de la un capăt la altul de o viziune personologică, care va fi absolut opusă tezelor pe care le va apăra apoi. Bun, bine, există, dacă vreţi, acest prim mare curent.

Există un al doilea curent, care poate fi numit, bine, „structuralism”, dar care de fapt este complet distinct şi diferit. De data aceasta psihoza este interpretată în virtutea „fenomenelor esenţiale ale structurii”. E mai degrabă un accident care survine persoanelor, sub forma unui spaţiu de mecanism de descompunere, de degradare. E un eveniment esenţial în structură, legat de distribuţia poziţiilor, situaţiilor şi relaţiilor într-o structură. Şi, în acest sens, tot al doilea Lacan, vreau să spun: Lacan după teza sa, Lacan după „Ecrits”, lansează spre exemplu o interpretare extrem de interesantă a psihozei în funcţie de structură.

Însă eu am fost întotdeauna atras de – de aceea insist pe – nici eu, nici Felix nu am inventat acest punct de vedere – cred ca mai degrabă ca ne-am servit şi l-am reînnoit relativ.

A existat întotdeauna un al treilea tip de interpretare, care era acela de a concepe o boală mentală şi expresia sa psihoza. De ce expresia sa: psihoza? Ar trebui să mă explic, deschid repede o paranteză: se înţelege că, dacă vreţi, mi se pare că, nu există nevroză care să nu fie susţinută pe ceva de ordinul unei psihoze – observăm în ceea ce numim accidente nevrotice ale tinerilor sau chiar ale copiilor. Şi că, astfel, chiar nevroza, mi se pare, trebuie să fie indexată, nu poate fi gândită decât în funcţie de psihoză, ca posibilitate cel puţin. Vreau să spun obsesia, nu văd posibilitatea de a deschide un spaţiu al dualismului între nevroze şi psihoze. Nevrozele, aş vedea mai degrabă puncte de oprire, prinse într-un spaţiu al devenirii potenţialului psihotic. Însă ceea ce mă interesează în aceasta a treia tradiţie înspre care indic este interpretarea, înţelegerea bolii mentale ca proces. Şi acolo, de asemenea, nu încerc să afirm lucruri prea, prea precise, pentru că acolo, autorii care au lansat această idee a bolii mentale ca proces, sunt foarte variaţi.

Din câte ştiu, dacă încerc sa fixez puncte de reper istoric, ideea autentică a unui „proces boală mentală”, adică boala mentală nu mai e ceva care are loc în interiorul unei structuri, nu mai e o afecţiune a persoanei, vedeţi dumneavoastră, nici personologie, nici structuralism. E cu adevărat, e cu adevărat, cum să spun, e cu adevărat, e cu adevărat: este ea procesul însuşi, sau este concomitent cu procesul? Dar, în fine, ea e gândită în termeni mult mai dinamici, în termeni procesuali. Ce vrea să însemne asta atunci? …Dacă luaţi în considerare istoria psihiatriei, ideea de „proces” se distinge. Aş spune că e cu adevărat un al treilea punct de vedere care e complet şi, chiar din perspectivă psihiatrică, este, în orice caz, diferit de o înţelegere a psihozei din punctul de vedere al personologiei sau din punct de vedere al unui structuralism, a unei structuri, a unei structuri mentale.”

Traducere de Cosmina Moroşan