Loudon Wainwright III! Devine din ce în ce mai uşor să-i reţii numele pe măsură ce-i asculţi muzica. Poate ai auzit de Wainwright prin Rufus sau Martha, fiii acestuia, amândoi cu notorietate în industria muzicală. Ce să mai, familia Wainwright e una de muzicieni get-beget, e ca şi cum oamenii ăştia s-au născut cu toţii pentru a face muzică.
Dar să revenim la Loudon, căci despre el vorbeam. Primul lui album apare în 1970 (Loudon Wainwright III, cunoscut şi ca Album I), iar albumul asupra căruia urmează să mă opresc apare un an mai târziu, 1971, Album II. Ironia face să-l fi descoperit doar pe undeva prin octombrie anul trecut. Cum se întâmplă adesea când vine vorba de un album care mă obsedează, încă nu am reuşit să trec mai departe de el, orice încercare de a ajunge la următoarele albume nu mă găsea decât în situaţia de a reasculta Album II.
Albumul e deschis de Me and My Friend the Cat, prima piesă a lui Loudon Wainwright III care chiar a reuşit să-mi capteze atenţia: „Me and my friend the cat/ Into the night/ We sat/ We were sitting at speeds known only to a few/ Incredible distance/ We traveled us to”. Un lucru care cred că devine clar încă de aici e că nu avem de-a face cu piese obişnuite; într-adevăr, aşa cum voi încerca să arăt şi mai încolo, ele sunt foarte bine scrise, dar nu doar atât, umorul lor le face, de cele mai multe ori, irezistibile. În spatele umorului, ironiei se ascund temele centrale ale pieselor, acolo unde există; Me and My Friend the Cat vorbeşte, în termeni despre vom înţelege că-i sunt tipici lui Loudon Wainwright III, despre rutină şi singurătate, chiar dacă din unele versuri se poate deduce altceva, motiv pentru care e destul de dificil de găsit o temă predominantă pentru câteva dintre piese.
Motel Blues, mult mai subtil ironică, vorbeşte despre o parte mai puţin cunoscută a turneelor: „Come up to my motelroom, treat me nice/ (…) Come up to my motelroom, sleep with me/ (…) Come up to my motelroom, save my life”. Repetiţia aceasta de „Come to my motelroom” şi continuările aferente tuturor celor trei strofe, cu care acestea se încheie, lasă de înţeles că încercările sale disperate, cu fiecare vers tot mai disperate, nu au succes şi că femeia pe care o caută nu o să vină. E aici încă un detaliu important: Loudon vorbeşte franc, şi ironic în acelaşi timp, despre problemele pe care le tratează, sexualitate, paternitate, detenţie, căsătorie sau moarte.
Despre Nice Jewish Girls cred că sunt foarte puţine lucruri de spus, fiind una dintre cele mai evidente piese de pe album: My stock is pure, my blood is blue/ I’m a country gentile through and through/ (…) But the problem is/ Those girls gee wizz/ Make my juices flow”. Cu toate acestea, există câteva trimiteri interesante, care mă fac să mă întreb dacă nu cumva se ascunde şi aici o încărcătură biografică, aşa cum se întâmplă şi în alte piese, fără ca tenta ironică să dispară: „At the age of 12, I was reborn/ At the confirmation class” şi „Listen here, buddy, I’m no fool/ A product of Episcopalian school”.
Cu „Be careful there’s a baby in the house,/ And a baby will not be fooled/ It will think and do what it wants to/ Until you get it schooled” începe Be Careful There’s a Baby in the House. Piesa a fost scrisă pe vremea în care Rufus abia se născuse, iar ceea ce face Loudon aici e să evite să vorbească idealist sau emfatic despre ce presupune creşterea unui copil; e ca şi cum melodia ar fi un ghid realist şi sumar pentru părinţi, un ghid ironic din care înveţi nu doar partea frumoasă a lucrurilor, dar care te obligă să vezi lucrurile în ansamblu. Ca în melodiile anterioare, tot ce avem aici e vocea lui Loudon şi chitara, plus versurile inteligente (cu toate că, dacă nu ar face parte din logica internă a melodiei, versul „For the coochie coochie coo is a lot of pooh pooh” ar fi pentru mulţi un motiv suficient să-l defiinţeze pe Loudon), motiv pentru care a fost comparat cu Bob Dylan sau numit chiar noul Bob Dylan.
În Medley a) I Know I’m Unhappy b) Suicide Song c) Glenville Reel, Loudon Wainwright III adună trei melodii care vorbesc, din perspective diferite, despre acelaşi subiect, moartea (subiect asupra căruia va reveni în albumele viitoare): în a) „And I know I’m unhealthy/ No doctor could doubt/ My dreams are all bad/ And my hair’s falling out”, în b) „When you’re tired of worldly toil/ Shuffle off this mortal coil/ Turn your body back to soil”, iar în c) „Give that gal everything you can give her/ You can give her the bullets/ If you can give her the gun”. Din nou, felul în care Loudon problematizează moartea nu lasă loc sentimentalismelor inutile, o priveşte cu aceeaşi onestitate (cu care ne obişnuiesc copiii), care nu tratează lucrurile aşa cum se cuvine.
„Make yourself a hero/ It’s heroes people crave,/ Make yourself a master/ But know you are a slave” sunt unele dintre cele mai directe versuri de pe Album II, ultima strofă din Saw Your Name in the Paper. Inventivitatea lui Loudon nu e întoarsă doar împotriva modului în care percepem diverse etape ale vieţii, dar şi împotriva obsesiei pentru celebritate, în care nu pare să observe nimic plin de însemnătate, în care tot ce funcţionează e o serie de automatisme false care, în realitate, spun exact contrariul. Versurile sale sunt, de cele mai multe ori, scurte, iar cei ce se vor opri aici nu vor înţelege că în aparenta simplitate se ascunde o complexitate, care probabil că nu devine evidentă decât după câteva ascultări.
Bun, acum că am trecut de jumătatea albumului şi că deja ne-am obişnuit cu numele şi stilul lui Loudon, putem merge mai departe cu convingerea că vom înţelege mult mai uşor următoarele piese. „Don’t shave off my beard, don’t cut off my hair/ It took me two years to grow it, and it just isn’t fair/ (…) I want a lawyer, warden, I want a priest/ Oh, take it easy, warden, leave the moustache at least” e, pe scurt, felul în care înţelege experienţa penitenciarului, în Samson and the Warden. E repetitiv să spun că Loudon se concentrează pe o idee, pe care o subliniază pe parcursul piesei, tocmai pentru a o ironiza, dar exact asta e ceea ce face şi aici. Problema detenţiei nu e cafeaua rece sau pâinea veche, nici măcar salopeta portocalie specifică, dar faptul că, în cele din urmă, ceea ce se întâmplă acolo e o încercare de a-i reduce pe toţi la un numitor comun, de a le şterge pe cât de mult posibil personalitatea. Şi, fiindcă vorbim despre Loudon, evident că problema trebuie tranşată cumva, iar finalul piesei ne oferă exact viziunea cu care albumul ne-a obişnuit până acum. Samson and the Warden porneşte chiar de la experienţa cântăreţului, care a fost arestat pentru consum de iarbă, iar rugăminţile repetate pe care piesa le prezintă, da, s-au întâmplat şi în realitate.
Dintre toate melodiile de pe Album II, cea din care ar trebui puse aici toate versurile e, de departe, Plane, too, fiindcă e o trecere ironică în revistă a lucrurilor pe care, în mod normal, le poţi găsi într-un avion: „There was a hipster on the plane/ There was a sailor, too/ Big business man on the plane/ Stewardess, too/ I saw a movie on the plane/ Grand Canyon, too/ Earphone music on the plane/ Time magazine, too// Airplane food was on the plane/ Airplane coffee, too/ Airplane booze was on the plane/ Tea and milk was, too// Reclining seats were on the plane/ Seatbelts, too/ «No Smoking» sign was on the plane/ In French and English, too/ Hostess button on the plane/ Ventilator, too/ Vomit bag was on the plane/ Oxygen, too// There was a bathroom on the plane/ A flushing toilet, too/ There was a mirror on the plane/ Me, too”.
Am ajuns la melodia mea preferată de pe album, Cook That Dinner, Dora: „Dora, you can do it/ With all your pots and pans,/ And your ageless old friend fire,/ And your magic woman hands”. Din nou, o melodie de o simplitate extraordinară, dar care reuşeşte să spună o sumedenie de lucruri, o melodie despre care îmi vine imposibil să vorbesc, pentru că, deşi am ascultat-o de o sumedenie de ori, niciodată n-am reuşit să explic ce anume din ea mă face să o consider una dintre cele mai bune piese pe care le-am auzit vreodată. O piesă care se ascultă pe repeat până te trezeşti fredonând-o în cele mai neaşteptate momente.
Old Friend: „The good old days are good and gone now/ That’s why they’re good, because they are gone”. Inclusiv când vine vorba de prietenie, tendinţa lui Loudon e de a ironiza. Da, există o formă de seriozitate (ca în cele mai multe dintre melodiile de pe album) la început, dar ea se estompează pe măsură ce avansăm în piesă, cu toate că aceasta e cea mai puţin ironică dintre toate melodiile de pe Album II, impresie întărită de faptul că prima strofă e şi cea cu care cântecul se încheie.
Piesa numărul unsprezece e singura de pe album care nu e compusă de Loudon, iar diferenţele dintre ea şi celelalte sunt evidente chiar şi la o primă ascultare: „Old Bill Jones had two daughters and a son/ One went to Denver, the other went wrong”. O versiune a Old Paint, cu versurile puţin modificate, a fost cântată în mai multe concerte în care Loudon a apărut alături de Rufus. Nu o să mă opresc asupra melodiei, tocmai fiindcă nu a fost scrisă de Loudon.
Cu Winter Song ajungem la finalul albumului: „One day this weary winter will be gone,/ Don’t be fooled, it won’t be gone for good/ It will be back to freeze next year’s moustache/ Blowin’ snow as every winter should”. O încheiere care, pentru o primă ascultare, pare oarecum atipică, fiindcă tot ce observi e un fel de trecere prin anotimpuri, poate prinzi o ironie, cel mult două. Cu toate astea, cred că piesa e foarte bine amplasată la final, nici nu pot să găsesc un alt loc mai bun pentru ea, deoarece arată că nu doar lucrurile asupra cărora am avea o oarecare influenţă sunt ironizate, dar şi cele care, inevitabil, ne scapă de sub control (în măsura în care ne scapă).
În cele mai multe dintre piesele de pe Album II tot ce întâlnim e chitara şi vocea lui Loudon Wainwright III (pe alocuri, un pian), ceea ce ne permite să ne concentrăm atât pe versuri, dar, după ce ajungem să le înţelegem (sau să credem că le-am înţeles), efectiv pe vocea lui Loudon. Ceea ce devine, probabil, evident în această fază e faptul că nu avem de-a face cu cea mai bună voce folk pe care am auzit-o vreodată, că există locuri în care aceasta chiar nu excelează, dar ne dăm seama imediat că asta nici măcar nu contează. Ceea ce contează e că, dincolo de aspectul de clovn, pe care ceea ce spuneam înainte nu face decât să-l întărească, vedem mai mult în Loudon Wainwright. Vedem un artist mult prea puţin cunoscut, dar care lasă o impresionantă moştenire muzicii folk, dar şi o incredibilă povară pentru Rufus sau Martha, care, deşi se bucură de mai mult succes, nu reuşesc să ajungă la înălţimea tatălui lor. Album II, de care sper să vă lege aceeaşi obsesie de care aminteam la început, e, de departe, unul dintre cele mai bune albume pe care le-am auzit vreodată, un album care mă face încă o dată să înţeleg de ce, de câţiva ani încoace, folk-ul rămâne genul muzical cu care pot rezona cel mai bine.
Răzvan Cîmpean
Răzvan Cîmpean
Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.
Cel mai recent număr:
1 Comment