Pe fir cu The Wire II: expoziţiunea

Pe fir cu The Wire II: expoziţiunea

The Wire

Acum două săptămâni am lăsat suspendat un subiect care, spuneam, merită mai multă atenţie decât îi poate fi dedicată într-un singur articol: seria TV The Wire, un proiect HBO. Peroram, ca mulţi alţii, că e una din cele mai bune producţii pentru televiziune pe care am văzut-o vreodată. Afirmaţia pare greu de crezut (şi poate fi uşor pusă pe seama unei frenezii colective arbitrare, presupun), având în vedere că serialele (folosesc un termen destul de imprecis acum, deşi nu ar trebui, fiindcă acest gen de producţie s-a diversificat simţitor în ultima vreme) au devenit un gen de divertisment şi o formă de artă mult mai amplă şi par să-şi fi descoperit valenţele ascunse, apariţiile recente fiind destul de remarcabile (mă refer, din nou, la cele pe care le-am enumerat şi data trecută: DeadwoodSherlockThe SopranosGames of Thrones etc.).

Spuneam, de asemenea, că The Wire aparţine unei clase distincte de producţii pentru micul ecran şi sugeram că un termen mai potrivit pentru a denumi un astfel de proiect e serie, mai degrabă, decât serial. Diferenţa fundamentală dintre The Wire şi, de pildă, The Simpsons, e faptul că primul e construit pentru a se termina. Fiecare sezon e gândit în aşa fel încât să exploateze disfuncţiile unei instituţii (există, desigur, şi alte mize, dar structural este reductibil la o astfel de analiză). Unul din creatorii proiectului, David Simon, mărturisea că dacă un sezon ulterior celor 5 deja existente ar fi fost finanţat, probabil că ar fi adresat fenomenul imigraţiei şi felul în care acesta se coagulează sistemele deja explorate. Deci s-ar fi putut prelungi, într-un mod aparent arbitrar. Dar existenţa lui nu ar fi alterat foarte mult intenţia iniţială. Seria e sortită finalităţii. Serialul e, cred, infinit reciclabil, motiv pentru care reprezintă o sursă ipotetic ilimitabilă de exploatare şi de divertisment. The Wire, ca şi alte proiecte similare, a fost gândit de la capăt la coadă, pentru că finalul trădează un mesaj sumbru din spatele naraţiunii: tranziţia nu reprezintă progres – deşi traversează o schimbare superficială, se epuizează, ca fenomen, (spolier!) într-un tablou îngrijorător de similar cu situaţia iniţială. Mai mult decât orice, finalul lui e necesar pentru a da coerenţa ansamblului şi tranziţiei, şi, zic eu, pentru a educa spectatorul să nu se mai lase cumpărat de mecanismele simpliste pe care serialele le foloseau în vechime: cliffhanger-uri, red herrings (diversiuni), acţiune şi dramă ieftine. The Wire nu înglobează absolut nimic de genul, dar reuşeşte prin dozaj, prin ritm, prin structuri simetrice şi prin ciclicitate (elemente pe care le intuieşti treptat pe parcurs, dar le descifrezi abia la final) să zdrobească speranţe, aşteptări şi, mă rog, optimismul în general, într-o manieră foarte rezonabilă.

Dar acum e cazul să vă dumiresc. Sezonul întâi, prima scenă. Detectivul McNulty de la departementul de poliţie al districtului de vest din Baltimore, homicide police, stă de vorbă cu un tânăr de culoare (80% din distribuţie e de culoare, majoritatea actorilor fiind relativ necunoscuţi, iar efectul e impresionant, dar voi reveni la asta într-un articol viitor behind the scenes) la lumina felinarelor. Ceva mai încolo cadavrul lui Snotboogie (da, Snotboogie, deşi mama lui s-a deranjat să-l boteze Omar lsaiah Betts), proaspăt împuşcat, e înconjurat de poliţişti. De ce a fost împuşcat Snotboogie în mijlocul străzilor din Baltimore? Întrebarea e informală, nimeni nu va merge la tribunal să clarifice fenomenul. Era un infanterist, un soldat al reţelei de trafic de droguri (industrie înfloritoare în Baltimore)? Mnu, explică tânărul, călca oamenii pe nervi fiindcă fura mereu banii strânşi la jocurile de zaruri de la colţurile străzilor şi o lua la fugă. De fiecare dată, nu se putea abţine. Lumea îi mai trăgea o mamă de bătaie din când în când, să se înveţe minte. Dar cuiva probabil i-a sărit ţandăra în seara asta şi l-a ciuruit. Chiar nu era cazul. Puteau să-l bată, cum făceau de obicei. “De ce îl lăsaţi să joace?” “Cum adică?” “Dacă Snotboogie fura mereu banii, pentru ce îl mai lăsaţi să joace?” “Trebuia. Asta-i America.”

Prima scenă înglobează rezumativ situaţia iniţială, iar primele episoade ale sezonului vor fi dedicate exclusiv procesului de familiarizare cu fiecare partiţie: avem poliţişti, traficanţi de droguri şi cetăţeni (inocenţi, ca bătrânica de pe strada Fayette, ale cărei scări sunt infestate de traficanţi de nivel inferior toată ziua, fiindcă, incidenţial, locuieşte într-o zonă bună pentru afacere; şi cei mai puţin inocenţi, ca Bubbles, unul din dependeţii de droguri ce locuieşte în casele goale din cartierele abandonate ale oraşului, informator de ocazie), prinşi într-o dinamică destul de nefastă. Rata criminalităţii creşte din cauza faptului că traficul de droguri a determinat creşterea violenţei în Baltimore. Teritoriile (colţurile de străzi profitabile) trebuie protejate, armele sunt împărţie de la centru fiecărui soldat şi utilizarea lor devine, evident, o chestiune de onoare, de sânge rece (calităţii nepreţuite pe străzi). Multe decese sunt determinate şi de conflicte legate de reputaţii pătate şi alte prostii de genul (My name is my name va spune Marlo undeva prin sezonul trei). Numărul crimelor legate de traficul şi abuzul de droguri se ridică la peste 300 de victime anual în oraş, (cetăţeni de rând, traficanţi, dependenţi, poliţişti, informatori, martori), dar cazurile sunt rar închise fiindcă nimeni nu e destul de curajos să meargă la tribunal, să depună mărturie şi să-şi facă datoria civică faţă de comunitate ca orice cetăţean onorabil. Poliţia nu prea are ce face. Subfinanţare, birocraţie rigidă şi epuizantă, fondurile existente folosite aiurea de superiori incompetenţi care aleargă după statistici pozitive pentru a-şi justifica funcţiile. Detectivul McNulty, competent, inteligent, abil, good police (dar evident disfuncţional emoţional, fiindcă nu le poţi avea pe toate) operează, frustrat, într-un astfel de sistem.

Pe cealaltă parte a baricadei, liderii cartelului de traficanţi din districtul de vest: Avon Barksdale – gangster înnăscut, domină jocul aspru al străzilor (the Game is deep within him); şi Stringer Bell – om de afaceri rece şi subtil. Amândoi plănuiesc să cucerească Baltimore-ul împreună. Barksdale intimindându-l, Stringer cumpărându-l, unul cu armele de foc, ambiţie şi-o voinţă de fier, unul cu servieta, cravata şi cunoştinţe solide într-ale economiei şi managementului. Totul pentru familie. Ei nu pun mâna pe droguri, nu se ating de telefoane. Au la îndemână un palmares întreg de pioni care se ocupă de treaba murdară. Metodele lor se află încă într-o compatibilitate precară şi lupta lor e cu poliţia, care se chinuie cu chiu, cu vai, mai mult dintr-o nimereală juridic-politică, să adune o echipă alcătuită din forţe de ordine competente să monitorizeze reţeaua de trafic, să o disece din interior. Dar în toată tirada aceasta care sună, mai degrabă, a povestea clasică cops and robbers, the good guys try to get the bad guys sunt antrenate mult mai multe destine, mult mai umane şi mai ample decât sugerează dihotomia poliţişti – traficanţi. Acest conflict e abia un fir roşu subţirel care traversează primul sezon, doar un aperitiv. Vă las un sample, până peste două săptămâni, când ne vom băga adânc în “materialul evenimenţial”, în partea delicioasă. Stay tuned.

Olivia Putyer

Olivia Putyer

Articole similare

Survol ritmic prin natură

Survol ritmic prin natură

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter