Pe fir cu The Wire III: the famous fuck scene

Pe fir cu The Wire III: the famous fuck scene

O preconcepție cu privire la revoluţia care a avut loc în televiziune e faptul că aceasta e  reductibilă la efectele pe care le-au avut o mână de seriale, opinia publică având tendința de a îmbrăţişa teoria sfintei treimi The Sopranos-The Wire-Deadwood, fenomen posibil doar sub haloul protectiv al HBO-ului. Eu, de pildă, sunt parțial de acord. Triada a avut importanță colosală. Numai că sunt şi absolut convinsă că o revoluţie nu se face din doi paşi şi trei mişcări (lecţie dureroasă pe care am primit-o cu ocazia încheierii Occupy UBB-ului, dar despre asta cu altă ocazie, promit). Alan Sepinwall (The Revolution was Televised) enumeră cel puţin doisprezece seriale şi serii care au contribuit cumulativ la acest proces evolutiv, printre care, în mod surpinzător, şi Buffy, spaima vampirilor. Şi, într-adevăr, Buffy şi-a avut locul său în ansamblul de victorii minuscule pe care industria le-a câştigat treptat în ceea ce priveşte luptele pentru libertăţi creative pe care acest gen de divertisment/formă de artă a trebuit să le poarte pentru a ajunge în punctul în care se află. O altă preconcepție e faptul că revoluția poate fi echivalată cu liberalizarea mediului expresiv și pătrunderea în masă a limbajului licențios și a obscenității în scenarii.

După cum bine știm, posturile de televiziune difuzează ceva ce publicul consumă cu ușurință, cu plăcere, și, de cele mai multe ori, ceva ce nu îl va leza, fiindcă ar fi puțin contraintuitiv. Posturile de televiziune evaluează nivelul acestui comsum prin intermediul ratingurilor. Ori, după cum constata George Carlin, plin de înțelepciune, încă de prin 1972, anumite cuvinte nu puteau fi difuzate pe posturi pentru că lezau sensibiliățile telespectatorilor, afectând, deci, negativ ratingurile. Dar HBO nu ține cont de ratinguri, pentru că nu pune la dispoziție spațiu publicitar. Și fiindcă it’s not TV, faptul că acum putem lăsa limbajul artistic să se muleze după forme care ne sunt mai în fire să le folosim decât ar admite unii e, într-adevăr, o revoluție glorioasă care nu putea să aibă loc decât la HBO. Că nu ne mai înroșim când sunt articulate, o cucerire și mai admirabilă. Când licențiozitatea reușește să fie resemantizată și transformată într-una din cele mai bune scene pe care le-a văzut televiziunea, atunci e cazul ca până și mamele pudice să dea supuse înapoi și să aplaude lent și apăsat.

A fost nevoie de introducere atât de lungă pentru a putea contextualiza ceea ce urmează. Nu a fost nici pe departe prima scenă care să folosească limbajul licențios atât de ostentativ (probabil, mai memorabile ar putea fi chiar primele cinci minute ale primului episod al primului sezon din Deadwood, în care sunt înșiruite vreo două cocksukeruri și un fuck you cu o gratuitate revigorantă), dar cred că nimeni nu a mai făcut-o cum a făcut-o The Wire în episodul patru al primului sezon. Spuneam în articolele trecute că primele episoade ale seriei sunt destul de plictisitoare, că satisfacția vine în urma experienței ansamblului. Creatorii și scriitori au fost foarte conștienți de asta din primul moment și au realizat că ceea ce va salva The Wire va fi umorul bine distribuit. Și primul sample din ceea ce au pregătit pentru a alina așteptarea spectatorilor e hiperfaimoasa fuck scene. Să o urmărim:

Frumusețea și ingeniozitatea acestei scene constă în două calități principale ale sale. Prima: fuck și derivatele sale reușesc să încapsuleze tautologicele și ternele expresii de tipul “Vai, ce crimă teribilă!”, “Unghiul de incidență a glonțului pare destul de neobișnuit.”, “Oare ce s-a petrecut cu carcasa lui?”, “Judecând după calibrul posibil, reculul ar fi trebui s-o trimită pe undeva pe aici.”, “Ia te uită ce deștepți foc suntem!”, utilizând alternative pe cât de repetitive, pe atât de expresive, fără a da impresia reală de licențiozitate. Fiecare fuck (me), motherfuckerfuck fuck fuckity fuck fuck care alcătuiește dialogul, pare să fie integrat cu totul natural. A doua: scena e absolut irepetabilă în istoria televiziunii. Nimeni nu o va putea recicla vreodată fără ca The Wire să nu fie invocat cu reverență și admirație ca părinte fondator pentru gestul original și statementul artistic pe care creatorii seriei l-au făcut cu atât de multă încredere.

O altă virtute a scenei este capacitatea ei de a ne familiariza cu duoul fantastic McNulty-Bunk, parteneri ai departamentului de crime a poliției Districtului de Vest din Baltimore. Deși aceste două personaje apar împreună în multe alte scene memorabile pană la episodul patru, aceasta îi prezintă pentru prima dată în acțiune, ca exponenți ai speciei pe cale de dispariție a celor considerați real pólice. Ironia (bine gândită) face ca ei să rezolve acest caz doar fiindcă sunt obligați de șeful lor (afuritisul Rawls) să facă ceva în privința nivelului de lichidare scăzut a crimelor de care departamentul trebuie să se ocupe în anul respectiv (obsesie corelată fugii după statistici pozitive, un defect de meserie care se va transforma într-o temă recurentă și un defect instituțional repudiat repetitiv pe tot parcursul seriei). Crima aparent lipsită de legătură cu conflictul major poliție-cartelul distribuitorilor de droguri suspendă un moment investigația celor din urmă pentru a educa spectatorul să admire două lucruri: real police work și real writing excellence în plină desfășurare. Totuși, eroii, respectiv detectivii de calitate, sunt mereu bețivi, depravați, autodistructivi, potenţial periculoși pentru alții sau pentru ei înșiși (Pryzbylewski trage din greșeală în peretele biroului de investigație când încearcă să-și etaleze arma în fața unui coleg) sau pur și simplu înșelători (exemplul în cazul acesta fiind Lester Freamon, pe care îl vedem mai sus lucrarând mobilă în miniatură, dezgropat din departamentul de arhivare al obiectelor amanetate în care a petrecut treisprezece ani “și patru luni” ca pedeapsă fiindcă și-a făcut meseria).

Arealul impresionant de personaje minuțios construite este mereu expus într-un număr impresionant de scene care au devenit emblematice. Am pomenit acum douăsăptămâni de faimoasa alegorie a industriei traficului de droguri din Baltimore cu jocul de șah din episodul trei al primului sezon. Un alt moment reprezentativ e discuția despre nuggetsuri de pui din episodul doi. Și lista poate continua. Dintre toate acestea, faimoasa fuck scene își are ecoul în toate discuțiile despre The Wire (inclusiv în mediul academic) până în ziua de azi și va continua în acest fel până când televiziunea prin cablu va întâmpina un moment care să o egaleze. Ținând cont de ritmul greoi în care revoluțiile creative au loc într-un mediu atât de precaut cu privire la investiție și profit (mai precaut decât oricare alt mediu artistic, probabil), acest moment nu va avea loc foarte curând.

Olivia Putyer

Olivia Putyer

Articole similare

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter