Pe fir cu The Wire I

The Wire

Dacă aţi auzit până acum afirmaţia „The Wire este, proabil, cel mai bun serial realizat vreodată”, acesta este încă un articol care va confirma acest lucru. Dacă e să fiu cumpătată, aş spune că e măcar cel mai bun din clasa lui. Titlul e, în mod nefericit, tradus Cartelul crimelor, variantă de care insist să se facă abstracţie, pentru că, în cazul în care s-a scris sumar în mediul virtual despre serial (câteva observaţii pe bloguri personale, câteva discuţii pe forumuri), versiunea românească a titlului nu are rezonanţa potrivită pentru a oglindi ceea ce comprima The Wire cu adevărat. Lista de nominalizări pentru diverse premii (inclusiv Emmy, pentru al unsprezecelea episod din sezonul 3 şi pentru episodul final al ultimului sezon) este destul de extensivă, dar va rămâne un mister absolut pentru mine de ce această serie HBO nu a fost distinsă cu niciun premiu semnificativ. Printre cei care au mărturisit că The Wire ocupă primul loc în topul preferinţelor lor în materie de producţii pentru televiziune se numără Mario Vargas Llosa (câştigător al premiului Nobel fiind, bănuiesc că se poate avea măcar puţină încredere în discernământul lui), primarul Reykjavík, Jón Gnarr, Slavoj Žižek (pentru el nu bag mâna-n foc, dar rămâne la latitudinea voastră) şi preşedintele actual al Statelor Unite. A fost declarat în mod repetat obsesia absolută a publicaţiei The Guardian, care i-a dedicat o analiză episod-cu-episod în spaţiul online, aici. Beneficiază, deci, de o popularitatea impresionantă la nivel informal. Am să încerc să explic fenomenul.

O tipologie a serialelor de televiziune propusă de Žižek, le împarte în trei categorii, după cum urmează: prima e cea a serialelor de tipul Tânăr şi neliniştit, menite să continue indefinit în timp (a căror structură globală nu are nicio importanţă şi pot fi întinse la nesfârşit) şi configurate după un pattern la nivel de naraţiune (repetitivitatea fabulei presupune că Phyllis se va culca mereu cu toată lumea şi nu mai e cazul să fie nimeni uimit). Coerenţa narativă pe termen lung şi finalul suspendat al fiecărui episod obligă privitorul să aştepte cu sufletul la gură întâmplările săptămânii următoare. A doua categorile implică producţiile de tipul Detective Columbo, Charlie’s Angels sau mai toate desenele animate de la Cartoon Network. Fiecare episod dezvoltă o linie narativă particulară care nu influenţează substanţial configuraţia generală şi serialul nu solicită devotament din partea privitorului în acest sens. Pierzi un episod şi nu e capăt e lume. A treia categorie, căruia îi aparţine nu numai The Wire, dar majoritatea producţiilor actuale (Deadwood, Sherlock, The Sopranos, Games of Thrones şi aşa mai departe),  au continuitate de la un epsiod la altul, dar şi o miză mai amplă la nivelul structurii generale. Argumentabil, ar mai exista o categorie, cea a miniseriilor de tipul Band of Brothers sau Generation Kill şi care sunt, în principiu, filme mai ample de 10, 12 ore, împărţite de dragul convenienţei în mai multe episoade. HBO se remarcă şi la acest capitol.

The Wire, tot o producţie HBO, spuneam, este un exponent al clasei sale. Cele cinci sezoane sunt o monografie extensivă a oraşului Baltimore şi a instituţiilor sale disfuncţionale antrenate în mod invariabil în dinamica implacabila a jocului (Its all in the game). Construcţia sa este un exemplu de simetrie şi ciclicitate impresionant. Primul sezon prezintă generic conflictul dintre departamentul de poliţie al oraşului şi industria traficului de droguri, între detectivii sictiriţi ai unui departament compromis de  ierarhia dictată de jocul intereselor personale şi o birocraţie excesivă şi dealerii de la colţurile străzilor din West District. Din acest motiv, mulţi l-au etichetat în mod inadecvat ca fiind serial poliţist/detectiv urban. Cel de-al doilea sezon oferă primul indiciu în ceea ce priveşte ambiţia acestui proiect. Acţiunea se extinde în portul din Baltimore, unde uniunea sindicală se luptă cu administraţia oraşului pentru a salva industria maritimă în curs de extincţie. Aici personajele intră definitiv în zonele de gri, iar sintagmele clasice de genul „the war on drugs”, „the legal system” îşi pierd irevocabil validitatea. Sezonul trei urmăreşte devianţele sectorului politic şi incompetenţa sa de a adresa probleme publice reale, în contextul deficitului financiar şi al necesităţii statisticilor pozitive în vreme de alegeri electorale. Sezonul patru explorează neputinţa sistemului educaţional de a compensa pentru restul neajusurile sociale care trimit tinerii înapoi spre colţurile de stradă. Ultimul sezon coagulează frumos tot fenomenul urban, explicând rolul presei şi al mass-media în croirea raporturilor dintre toate instituţiile explorate de până acum. Fiecare sezon dizolvă încet încet încrederea, speranţa în utopia liberală.

Şi acesta ar putea fi unul din singurele puncte slabe ale serialului: faptul că privitorul trebuie să se obişnuiască cu ritmul foarte lent al acţiunii. The  Wire reclamă răbdarea unui telespectator educat. Episodul pilot nu e nicidecum un intro atractiv şi incitant. Prima scenă realmente gustoasă a seralului apare doar în cel de-al patrulea episod, după ce mulţi îşi vor fi pierdut răbdarea să-l aştepte. Dar când apare, trădează calitatea incredibilă a scenariului. Când mi s-a pomenit pentru prima dată de The Wire,  am fost obligată să promit că nu renunţ decât după cel puţin cinci episoade. După ce le-am văzut, mi-am dat seama de regula aproape universal valabilă: nimeni nu mai renunţă după cinci episoade. Creatorii Ed Burns (detectiv în cadrul departamentului de poliţie din Baltimore timp de 20 de ani, după care  profesor în sistemul de şcoli publice din acelaşi oraş) şi David Simon (jurnalist la The Baltimore Sun timp de 12 ani) îşi dresează telespectatorii să urmărească un nou tip de serial: inteligent, crud, dureros de real.

Nu pot să epuizez un astfel de serial într-un singur articol. Nici nu am apucat să pomenesc despre arealul impresionant de personaje incredibil de bine construite, despre ambiguitatea morală de care se fac vinovate până şi cele cu care privitorul e inevitabil obligat să empatizeze (din cauza umanităţii zdrobitoare a condiţiei lor), despre abordarea stilistică şi narativă hiperrealistă, despre dialogul impecabil (pe care apuci să-l apreciezi după ce ai învăţat să decodifici jargonul baltimorean al străzilor şi al poliţiei), despre caracterul structural tragic, despre… Mă văd nevoită să reclam la rândul meu răbdare. Acest articol va fi primul dintr-un calup dedicat în exclusivitate seriei The Wire, „argumentabil, cel mai bun program de televiziune făcut vreodată.” (The Telegraph)

Olivia Putyer

Olivia Putyer

Articole similare

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter