Avertizare: această carte are potențialul de a obosi cel puțin la fel de mult ca una dintre călătoriile la care face referire. Pe de altă parte, are potențialul de a rămâne în memorie tot la fel de mult, dacă nu din pricina rătăcirilor imaginației autoarei, expuse caleidoscopic, cel puțin grație plasticității înfățișării bizareriilor anatomice și a numeroșilor monștri conservați între paginile volumului.
Rătăcitorii este un text foarte conștient de sine, meta-textual la un nivel pe care nu l-am mai întâlnit cu asemenea claritate și intenție de la primul contact pe care l-am avut cu literatura optzecistă din România. Are un soi de „perspectivă auctorială de ansamblu”, mereu menținută în prim-plan, care face ca fiecare fir narativ deschis să pară din start perfect separat de tot restul, expus într-o vitrină aseptică, lăsând totuși impresia clară a unei înnodări finale. Este un text al cărui structură tronează masiv, sufocant asupra conținutului , subordonând fiecare paragraf unei idei centrale care este marcată cu o precizie științifică, din toate unghiurile imaginabile, atât de meticulos și de hipertrofiat încât nivelele scriiturii se delimitează nu doar conceptual ci și vizual în text, ca într-un soi de preparat microscopic.
Despre ce este vorba, în fond? Despre mișcare – problematizată nu atât ca simbol, ca filozofie, ca formă de libertate, ci ca unică soluție posibilă, ca o condiție sine qua non a unui puțin de normalitate și de echilibru posibil. Ideea de mișcare în toate fațetele sale, atât ca agilitate de gândire, cât și ca stare de tranzit geografic, este tratată aprioric ca fiind într-un conflict esențial cu descrierea directă, așezată, a prozei, așa că autoarea alege să o dezvăluie stroboscopic, ca și cum iluzia coerenței cinetice îi este refuzată textului ca mediu de exprimare, nerămânându-i decât snapshot-ul, cadrul iluminat brusc de un blitz de cuvinte. Aceste cadre au calitatea stranie a fotografiilor de mare viteză de la cursele de cai – acel amestec neliniștitor de forme șterse și de detalii sclipitor de clare, prin vreun hazard al lentilei: nările dilatate ale animalului altminteri lipsit de contur sau finish-line-ul clar în prim-plan dar cețos în fundal. Tehnica funcționează, este folosită cu un remarcabil control de către autoare pentru a plastifia (ca să folosesc un leitmotiv al cărții) ideea de mișcare, de călătorie, de pelerinaj ca singură metodă de a genera momente de claritate ca acestea. Totuși, trebuie spus că adeseori aceste tablouri par foarte căutate, își pierd credibilitatea tocmai din pricina obsesiei autenticiste resimțite mereu în fundal.
În opoziție cu acest tip de scriitură ca un fel de animație stop-motion, autoarea se folosește de fragmente narative mai ample, povestiri sacadate, un soi de hibrizi între proza scurtă a lui Kafka și cea a lui Roald Dahl, în care se concentrează asupra reversului medaliei, asupra aspectelor nemișcării, a specificului ei, ca o adiție de violet de gențiană într-un preparat microscopic. Aceste fragmente au adeseori un efect neliniștitor, surprind situații și personaje de un scabros deosebit de specific, sau pur și simplu profund lipsite de empatie, iar descrierile proceselor lor de gândire sunt realizate cu o asemenea precizie încât cititorul se poate simți deopotrivă contaminat și respins la nivel visceral. Bineînțeles, opunând taxidermia și procedeele de conservare ale țesuturilor anatomice, ca expresii totale ale Staticului, ideii de rătăcire fecundă dar la fel de evanescentă, la fel de imposibil de valorizat în sine, autoarea recurge la un soi de procedeu aproape caricatural, grotesc, care lasă în cele din urmă o impresie de vagă dezamăgire, potențată întrucâtva de ocazionalele platitudini care se ițesc prin multitudinea de fragmente din care este compusă cartea.
Rătăcitorii nu este un volum lesne de parcurs și de plăcut, însă pretențiile pe care le are de la cititori nu sunt gratuite. Răbdarea și curiozitatea (virtuți preferabile în forma regăsită în rândul anatomiștilor și celor ce se îndeletnicesc cu vivisecția) vor fi răsplătite cu o lectură consistentă, densă în pofida naturii fragmentate, oferind spre analiză multiple planuri de interpretare și subliniind totul structural cu o deosebită coerență stilistică și o satisfăcătoare plasticitate de limbaj.
Mircea Laslo
2 Comments