Ştefan Baghiu – Din mijloc, despre centru

Ştefan Baghiu – Din mijloc, despre centru

Alţii

Nu îmi place să prefaţez antologii. Nu îmi place, în general, să vorbesc despre literatură. Mi se pare că rareori poţi avea cu adevărat intuiţia corectă şi discursul pertinent. Însă cred în importanţa discuţiei literare, deşi ştiu că pentru mulţi voi părea prematur nostalgic. Nostalgic, spun, pentru că ar părea că voi vorbi, probabil, mai departe despre lucruri care par importante, cum e meritul literaturii, aparenta dispariţie a cititorului şi stabilirea canoanelor literare. Voi vorbi, ar putea părea, despre ce se va întâmpla în literatură după ce s-a terminant cu generaţiile poetice, voi vorbi, în fond, despre lucruri care par măreţe şi despre condiţia poetului. Voi vorbi, de fapt, ţin să precizez, despre mai nimic. Pentru că nu prea am ce să spun despre lucrurile astea importante. Deşi, în criză de idei, mi-am propus să mă agăţ de concepte, mi-am dat seama că am datoria (după cum spune un poem celebru) „să încerc să fiu sincer şi/ să nu le-nfloresc”.

Ne-am întâlnit la Săvîrşin ştiind că vom sta la distanţă. Şi aşa a şi fost. Ne-am ţinut, pentru câteva momente, la distanţă. Pentru că nu suntem apropiaţi, decât pe bucăţi şi pentru că nu suntem sociabili, decât pe bucăţi. Trebuie să fie o mare provocare să aduni vreo cinsprezece poeţi foarte tineri şi să te aştepţi să stea toţi împreună şi să se şi placă între ei. Nu, nu a fost aşa. Ne-am privit ciudat, ne-am arătat cu toţii doar toleranţi. Ne-am arătat, în fond, slăbiciunile şi preconcepţiile. Partea bună la Săvîrşin este că nu te lasă aşa, suspendat în prostia ta măruntă. Ne-a apropiat, totuşi, tot mai mult. Şi ne-am apropiat într-un mod bizar, pentru că nu a fost nevoie de mari eforturi, nu a fost nevoie de forţări, concesii sau insistenţe. Ne-am apropiat firesc, cum se apropie oamenii când trebuie să stea împreună. Desigur, am venit fiecare aşteptând altceva. Unii mai fuseseră şi acum ştiau cum se face, alţii nu mai fuseserăm şi nu am ştiut cum. Însă ne-am dat seama că nici nu trebuia să ştim. Pentru că apropierea a venit ca unul din lucrurile fireşti, ca unul din lucrurile bune şi inevitabile care se întâmplă în tabăra asta. În anii trecuţi am înţeles că se întâmplau altfel lucrurile. Veneau poeţi deja cunoscuţi, era un spectacol permanent, sau aşa se spune. Noi nu. Noi ne-am adunat ca să ne cunoaştem, ca să ne cunoască ceilalţi şi ca să îi cunoaştem şi noi pe ei. Ne-am adunat fără să avem senzaţia de apartenenţă la vreo generaţie poetică, la o anumită direcţie poetică, la un grup literar (şi da, pe cât exagerez, pe atât rămân în realităţile literare imediate). Ne-am adunat oarecum haotic, deşi tabăra a avut un program. Organizatorii au ştiut ce vor: poezie tânără. Şi, într-adevăr, poezia a fost cu adevărat tănără: Sorin Despot, Dimitrie Miticov, Andrei Dosa, Bogdan Coşa, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Krista Szocs, Teodora Coman, Bogdan Munteanu, Sabina Comşa, Cosmina Moroşan, Ştefan Baghiu. Câţiva debutanţi, alţii nici măcar atât.

Ce se poate spune despre poeţii foarte tineri (şi revista „Steaua” a avut prima iniţiativă de a-i aduna într-un număr-antologie pe douăzeci şi doi dintre ei) este că avem încă toate posibilităţile la îndemână. Niciunul (nici cei care au debutat deja) nu s-a încadrat definitiv pe o nişă literară. Şi aici mă refer atât la forma textuală cât şi la atitudine. A fost, de fapt, o tabără extrem de eterogenă, în toată unitatea ei. Eterogenă pentru că, „fiind tineri, spunem lucruri interesante” şi, fiind tineri, ne vine mai greu să acceptăm schimbarea dar o suportăm totodată mai uşor. Ce înseamnă, de fapt, contactul ăsta, dincolo de aparenţe? Nu înseamnă că ne-am poziţionat în generaţie şi că ne-am pregătit aşteptările, ele sunt încă deformate, ci doar că ne-am întâlnit într-o tabără şi ne-am cunoscut în afara textelor. Îmi vine extraordinar de greu să vorbesc de deasupra lucrurilor, din moment ce am fost în mijlocul lor. Am stat la discuţii, am ascultat poeme, am citit poeme şi fiecare dintre noi s-a arătat, cu adevărat, dincolo de aparenţe. Pentru că am avut suficient timp cât să ne ghicim slăbiciunile şi să ne şi arătăm partea bună. Poezia a contat cel mai puţin şi ăsta cred că e rolul unei astfel de întâlniri. Să conteze literatura cât mai puţin. Poate părea ciudat, dar asta s-a întâmplat, de fapt. Pentru că ne-am cunoscut apucăturile, pentru că am văzut cum funcţionează fiecare şi ne-a plăcut, în mare parte. Am înţeles mai multe, am acceptat mai uşor şi ne-am simţit, pentru câteva zile în afara poeziei. La asta e bună tabăra asta. Nivelează aşteptările şi face din firesc, cu toate neajunsurile lui, o regulă clară.

Aşa că etichetele nu au mai funcţionat. Minimalism, mizerabilism, neo-expresionism, baroc, power-prose, toate s-au întâlnit, de fapt, fără să conteze. Cine spune că la Săvîrşin contează poezia greşeşte. Cine spune că la Săvîrşin contează literatura într-un fel anume minte! Aici a contat întâlnirea de la cabana primarului Ioan Vodicean, unde s-a vorbit despre literatură fără literatură şi s-a citit poezie pentru a ne afla, de fapt, gustul pentru poezie. Aici am stat cu toţii, unii în hamac, alţii faţă în faţă, la o masă care cerea discuţie. Ni s-au alăturat Miki Vieru şi Lia Faur (care a şi organizat anul acesta tabăra) şi ne-au ascultat şi ei. Şi noi i-am ascultat pe ei. S-a întâmplat apoi să stăm o seară cu poeţii bătrâni ai locului şi să ne simţim mai pricepuţi ca ei în poezie, cum adesea se întâmplă să se simtă tinerii. Am făcut baie în piscină şi am intrat în peşteri, lucruri pe care le poţi face cu ceilalţi poeţi fără măşti inutile. Câţiva au fost la Vasile Leac şi le-a plăcut, se spune că e un om bun, care are ce povesti şi că îi place să trăiască. Au fost, desigur, lucruri plăcute. Mi-am propus să nu exagerez, să nu le-nfloresc, şi chiar nu am făcut-o. Am ales să nu vorbesc „cuvinte care umplu gura”, să nu discut doar de dragul de a discuta.

În antologie veţi găsi scrierile câtorva tineri la fel de ameţiţi ca mine. Scrierile care ne plac şi nu ne ruşinează, scrierile pe care contăm atunci când decidem să ieşim în faţă. Titlul antologiei spune multe, în banalitatea lui. Noi nu am vrut ceva pompos, nu am vrut ceva isteţ, nu am vrut ceva care să spună mai multe decât am putea spune noi, explicând. Şi asta face acest titlu, spune, de fapt, cum ne-am privit noi înşine şi unii pe alţii. Spune că, deşi tabăra de anul acesta a fost inedită şi experimentală, plină de poeţi încă neexperimentaţi, avem impresia că nu a fost altfel decât în ceilalţi ani. Alţii însă am fost noi. Pentru că literatura română are, iată, un nou moment de lansare şi un nou val de scriitori. Săvîrşin a reuşit să-i aducă anul acesta pe mulţi dintre ei la un loc. Şi pentru că noi, de fapt, mizăm foarte mult pe linişte şi discreţie, nu o să ne revendicăm nimic în afara bunului simţ şi al firescului. Nu o să exagerăm, nu o să prefacem realităţi, ele au fost aşa cum au fost şi ne-au plăcut aşa cum au fost. Cu ce scop să vorbim despre măreţia taberei? Cu ce scop să vorbim despre măreţia literaturii noastre? Cu ce scop să căutăm să ne acoperim cu laude inutile? Noi ne-am purtat cum am simţit, am făcut exact ce am vrut să facem, limitaţi doar de dorinţa de a nu deranja. Şi ne-a fost bine aşa, unii au arătat ca nişte adevăraţi învingători. Mai toţi, de fapt. Şi pentru asta, pentru că ne-a dat libertatea totală, pentru asta Săvîrşin a contat. Pentru că e un loc unde te poţi întâlni cu ceilalţi scriitori fără să te simţi inegal. Pentru că, de ce nu, este unul din ultimele locuri în care poţi vedea firescul pe domenii proprii.

Cel mai important lucru care trebuie ştiut despre tabăra de la Săvârşin, spun, este că noi acolo nu am făcut cine ştie ce. Trebuie să se ştie – şi insist asupra acestor lucruri – că noi am ajuns acolo plini de scepticism, vrând doar să ne întâlnim cu cei pe care îi mai cunoşteam. Trebuie să se ştie, de asemenea, că noi am ajuns acolo după ce ne-am pierdut speranţa în „marea literatură”. Trebuie să se ştie că am plecat cumva dezinteresaţi şi cumva plictisiţi de întâlniri literare ratate, de lumea literară românească, cu toate apucăturile ei obosite. Trebuie să se ştie că ne-am dat seama, totuşi, de ceva foarte important: ne-am dat seama că literatura nu e cel mai important lucru între scriitori. Atunci abia îşi face loc viaţa, cu toate neajunsurile ei şi asta ne-a plăcut. Cu ce scop să minţim? Atunci am realizat cu ce idei prosteşti am venit iniţial. Asta ne-a arătat Săvîrşin. Că suntem alţii, exact cum alţii au mai fost la rândul lor şi ceilalţi şi vor mai fi şi alţii de acum. Şi cât de frumos e să faci parte dintr-o dinamică a firescului.

Eu unul, cel puţin, cam asta am păţit.

Ştefan Baghiu

Ştefan Baghiu

Articole similare

We’re Still Here

We’re Still Here

[critificţiune] Provincia miracolelor

[critificţiune] Provincia miracolelor

Radio bytes @ KEXP

StudentFEST 2012 Timişoara – Workshop-uri şi cursuri de fotografie

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter