Cerul înstelat deasupra mea, Over The Rainbow şi doi metri sub pământ

Anca Chiorean23 iunie 2014

Miturile împletesc cel mai bine fizicul cu metafizicul. Miturile nu trebuie să fie astăzi doar „poveşti cu zei”. Într-un silogism mai permisiv din punctul de vedere al imaginaţiei, ceea ce vedem astăzi sunt consecinţe ale unor acţiuni petrecute într-un timp mitic, dintr-un strat superior celui istoriei. Vanitatea, cruzimea, lăcomia şi toate celelalte, până în buna zi de astăzi, sunt încă bine răspândite prin lume, deci nu e greu de crezut că la un moment dat fusese deschisă cutia Pandorei. În situaţia în care concretul a fost deja abstractizat în mituri, astăzi se merge invers şi se concretizează abstractul. Premiera din 20 mai de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, Cutia Pandorei, de Katalin Thuroczy, în regia lui Andrei Măjeri, prezintă acest materialism al lumii moderne din care izvorăsc lăcomia, ranchiuna şi moartea. Legile alchimiei moderne vor conclude că aceste elemente, amestecate cu ideea familiei şi a moştenirii vor avea ca substanţă finală umorul negru şi reacţia, o sală plină.

Piesa se deschide având-o în centru pe Miriam Cuibus în rolul Hildei, cântând „Somewhere Over The Rainbow” la un theremin imaginar. Continuând acest şir de elemente din miturile păgâne, de data aceasta originând puţin mai la nord-vest de plaiurile elene, over the rainbow presupune în mod obligatoriu faptul că undeva există şi un pot of gold. Acest prolog vine cu o modalitate destul de ingenioasă de a anunţa tema întregii piese, căutarea unei comori ascunse.

Începutul piesei este şocant, prin două aspecte. În semi-întuneric, de undeva de sus cade un alt personaj mascat, care mai târziu se dovedeşte a fi Bandi, nepotul Hildei. Din punct de vedere regizoral, este o modalitate foarte eficientă de captare a atenţiei, prin elementul surprizei. În această atmosferă, în care publicul este deja intrigat, se aude brusc, clar şi răsunător, vocea puternică şi guturală a lui Miriam Cuibus într-o înşiruire exclamativă şi plină de patos a sfinţilor creştini. În calitate de primă replică a piesei, se potriveşte perfect situaţiei în care o femeie în vârstă crede că este jefuită, dar surprinzătoare pentru o piesă care levitează în jurul motivelor miturilor păgâne.

Până la demascarea lui Bandi, este exploatat din plin umorul de situaţie, prin jocul de-a şoarecele şi pisica dintre Hilda şi „intrus”, iar după dezvăluirea identităţii acestuia, ambiguizarea continuă prin referiri vagi la un anumit „obiect cu pricina”. Treptat, în timp ce jocul dintre cei doi continuă, Hilda povesteşte cum s-a ajuns la situaţia de faţă. Istoria familiei începe cu averea tatălui Hildei şi fratelui ei, avere care fusese transformată în aur şi pietre preţioase şi îngropată. Locul comorii este scris pe o hârtie, fiecare din cei doi fraţi având doar jumătate din instrucţiuni. Fratele Hildei decedase, fapt pentru care jumătatea lui de hârtie se află la Bandi. Umorul negru al piesei, însă, este concentrat asupra Hildei. Personalitatea ei energică şi ludică ascunde anumite tendinţe criminale, fiind văduvă de trei ori.

Aurel, unul din cei trei soţi ai Hildei, este îngropat în curte, dar are o prezenţă persistentă. La premiera mondială a piesei, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi, regizorul Eugen Făt îl aduce pe Aurel pe scenă, ca personaj fantomatic şi iluzoriu, deşi el apare efectiv doar în monologul Hildei. Andrei Măjeri are o abordare diferită, înzestrată cu mai mult umor: în locul în care zace Aurel a crescut un pom, din ale cărui fructe Hilda a făcut pălincă. Aurel este prezent pe întreg parcursul piesei în sticla din mijlocul scenei, umorul devenind atât de negru, încât este disipată morbiditatea ideii.

Aura de desen animat de la începutul piesei a fost colorată mai puternic la Galaţi, Bandi venind tiptil, îmbrăcat într-un costum de iepure; Andrei Măjeri alege, totuşi, să fie mai subtil şi mai antrenant: deşi Bandi poartă doar o mască de lup, căderea de pe tavanul studioului Euphorion este mult mai spectaculoasă. Cu toate astea, o metamorfoză şi mai interesantă a costumelor urmăreşte firul monologului Hildei, într-un fel de succesiune dochiană inversă: povestea despre copilăria ei o determină să-şi desfacă părul în două cozi împletite şi să îmbrace un şorţ peste haine; povestea adolescenţei adaugă următorul strat, o rochie de vară, iar finalul piesei, povestea revenind în prezentul bătrâneţii, adaugă ultimele straturi, baticul şi cizmele de cauciuc. Astfel, printr-o recuzită destul de simplă, imaginea Hildei este modificată în tandem perfect cu monologul.

Viziunea lui Andrei Măjeri se potriveşte mai bine titlului piesei decât cea a lui Eugen Făt. La Galaţi, Hilda moare în momentul în care îi oferă lui Bandi jumătatea ei de hârtie. La Cluj, cei doi descifrează împreună locul comorii, iar Hilda este cruţată. Amândoi au speranţa de a duce o viaţă mai bună după găsirea comorii – Speranţa Hildei, speranţa lui Bandi şi Speranţa Pandorei.

Anca Chiorean