Cronici | Literatură

Leul, Prostituata şi Bufetul. Dezamăgirea uşilor deschise

Anca Chiorean2 iunie 2014

Într-o epocă în care se presupune că marile poveşti au fost deja spuse, spiritul creativ este împins mai departe şi se recurge la microcosmicizare. Condiţia unei microcosmicizări reuşite este juxtapunerea oximoronică a personajelor banale şi a trăirilor sau întâmplărilor extraordinare, a obiectelor mici şi a semnificaţiilor mari. Ea se naşte din curiozitatea indiscretă de a afla poveştile din spatele uşilor închise, dar în lipsa extraordinarului, în spatele lor se vor afla doar personaje banale şi obiecte mici. Augustin Cupşa narează întocmai aceste „poveşti cu tâlc” din mediul urban, cu personaje banale, obiecte mici… dar fără tâlc.

Marile bucurii şi marile tristeţi conţine astfel de microcosmosuri care orbitează în jurul a două motive: decalajul dintre generaţii şi fascinaţia pentru vieţile altora. Răceala prezintă două generaţii (un tată şi un fiu) şi un dosar de securitate ca simbol central al interesului nemotivat pentru vieţile celorlalţi. Turnătorul nu este aflat cu siguranţă, iar conţinutul dosarului este ignorat complet, însă întreaga povestire are aura unui dosar de securitate, printr-o naraţiune robotică, asemănătoare procesului verbal. Frazele scurte şi seci deshidratează textul în asemenea măsură, încât scenele care ar fi putut emana energie devin constatări cinice: „În curba următoare au derapat. Niciunul n-a păţit nimic, dar s-au ales cu o sperietură zdravănă. Maşina s-a înfipt cu una dintre roţile din spate în mocirla care se dezgheţase puţin”. Răceala care ar trebui să fie puntea de legătură dintre cele două generaţii este descrisă în acelaşi stil: „Aproape de casă a simţit o ameţeală fierbinte care i s-a suit în creştet. Apoi a strănutat de câteva ori şi i-a fost mai bine.” Dacă descrierea atât de detaşată a unui accident de maşină care lasă protagoniştii fără mijloc de transport în mijlocul pustietăţii este direct proporţională cu descrierea „răcelii”, se poate presupune că boala în cauză poate la fel de bine să aibă drept consecinţă o spitalizare. Un fleac, m-au ciuruit.

Dacă prima povestire stabileşte temele principale ale volumului, următoarele ilustrează setul de curiozităţi pe care îl are oricine iese dimineaţa din apartament, cu treabă în oraş. Blocurile secolului XXI sunt populate de două categorii: chiriaşii tineri şi locatarii seculari. Fapt pentru care, un fenomen este aproape inevitabil: atunci când ieşi pe coridor, uşa unui alt apartament se deschide puţin, doar atât cât doamna în cauză să vadă exact cine vine sau pleacă. Această curiozitate a celor aflaţi de o parte şi de alta a uşii întredeschise este dezvoltată în Ce-o să se întâmple când mor, ficţionalizând cele două posibilităţi. Doamna Otilia Dumitraşcu tocmai a împlinit nouăzeci de ani. Este singură, aude zgomot pe coridor şi aşa o cunoaşte pe Daria, care e tânără, nefericită şi lucrează la poştă. Legătura dintre cele două generaţii este, în acest caz, singurătatea, berea cehească şi puterea de ficţionalizare pe baza scrisorilor altora, mai exact, plicul pentru vecina doamnei Otilia, „care sigur avusese parte de o partidă de sex fierbinte şi nu de o zi împuţită de umblat cu tolba pe străzi”. Din nou, poveste a polilor opuşi: singurătate şi bătrâneţe (Otilia), singurătate şi tinereţe (Daria), fericire şi tinereţe (cuplul din vecini). Clişeele precum youth is wasted on the young sunt exprimate în acest caz prin inevitabila formulare, repetată obsesiv „pe vremea mea”. Blocurile ascund multe astfel de poveşti triste şi banale.

Dacă ai ieşit din bloc, trecând de inspecţia vecinei în etate, ajungi în staţia de autobus şi cumperi bilet. Staţia este, la fel ca oricare altă staţie de cartier, populată de beţivi. Augustin Cupşa dă dovadă de multă empatie pentru cei neglijaţi de societate şi dezvoltă, în Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, povestea tristă a Doinei, doamna care vinde biletele din ghereta din staţie, şi aceasta plină de beţivi. Pentru a accentua tragismul situaţiei ei, pe lângă descrierea stereotipică a familiei dezbinate (soţul este alcoolic, băiatul a fugit de acasă), autorul inserează un studiu din care rezultă faptul că „vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore”. După această încercare de a înduioşa cititorul şi mai mult, autorul introduce personajul menit să materializeze în poveste această empatie generală pentru protagoniştii poveştilor triste. Acest personaj apărut de nicăieri îi oferă Doinei o îmbrăţişare cât se poate de altruistă din partea autorului, a societăţii şi a cititorilor înduioşaţi, într-o mare horă metafizică de compătimire. În ciuda faptului că îmbrăţişarea este refuzată, doar atenţia pe care o primeşte Doina cu această ocazie îi oferă scuza de a recurge la autoficţionalizare, oferind personajului-mesager al milei noastre, o identitate din trecutul ei, un anume Zburlea, despre care „nimeni n-ar fi crezut că o iubise atât de mult”.

În ciclul poveştilor din gară se încadrează o încercare de a împleti un fel de Trainspotting cu beţiile studenţeşti şi relaţiile la distanţă. Linia orizontului este trasată cu şine de tren care unesc Bucureştiul lui Raţă cu Deva Marucăi, cu o oprire temporară la prostituatele din gară. Inevitabilele certuri la beţie dau naştere unor bijuterii lingvistice precum „Tunde-te tu în nas!”, care într-adevăr te amuză chiar şi atunci când le auzi personal de la personajele omonime din viaţa ta reală. „Farmecul” volumului constă tocmai din acest lucru: nu face un pas nici în stânga, nici în dreapta faţă de astfel de imagini cu care intrăm în contact aproape zilnic în mediul urban. În viaţa reală nu sunt cu nimic mai profunde decât le vedem şi nu sunt cu nimic mai profunde nici în ficţiune. Antiteza dintre Maruca şi prostituata din gară este subliniată prin faptul că Maruca vorbeşte cu o „voce de zahăr”, dar are un discurs care nu transmite nimic, totul este sau a fost drăguţ, iar prostituata tace. Diferenţa palpabilă dintre cele două este faptul că, pentru una din ele, „O oră era un milion, n-avea cum să facă mai mult”, pe când cealaltă depinde de preţul biletului de tren.

Anul Nou este întâmpinat tot într-un apartament de bloc, cu o beţie calmă şi clasică a unui grup de prieteni foarte vechi. Seria paralelismelor sintetice se adânceşte odată cu De două ori două periuţe de dinţi. În ciuda intenţiei de ambiguizare, titlul vine cu o ecuaţie previzibilă: două cupluri despre care se poate presupune, prin deducţie elementară, că formează un pătrat amoros, prin căsnicii şi adulteruri. Mai târziu se dovedeşte această prezumpţie, din împletirea prezentului cu trecutul: în cadrul unei plimbări prin grădina zoologică, fiecare animal întâlnit este asociat unui episod rememorat. Grădina zoologică în sine pare să simbolizeze, în plan orizontal, claustrarea verticală a locatarilor din blocuri (sau captivitatea căsniciilor): „Îţi dai seama că ăştia aud toată ziua zgomotul ăsta? Cum rage leul. De exemplu. Se aude şi acum. Adică, stai la televizor şi auzi cum rage leul”.

Decalajul dintre generaţii este explorat mai departe în O figură cam veche, între un bibliotecar şi o femeie măritată foarte tânără, sau în confruntarea bibliotecarului cu propria îmbătrânire. În orice caz, stilul de a descrie o situaţie critică este la fel de detaşat: „Să fiu al naibii, a mormăit bibliotecarul în timp ce picioarele i se muiaseră cu totul şi podeaua venea cu repeziciune spre el”. A leşinat? A murit? …Cutremur?!

Se spune că nu există poveste pe care alcoolul să nu o poată face mai interesantă. Însă în Încă o lumânare aprinsă la vii, cele două personaje, pe lângă faptul că sunt stereotipizate până la saturaţie în tipul intelectualului alcoolic bătrân şi cel al tânărului boem, beat, suferind de lipsă de inspiraţie, par pe alocuri să fie plictisiţi unul de celălalt. De multe ori ni se întâmplă să trecem pe lângă terase arhi-pline de astfel de tipuri, moment în care apare curiozitatea „Ce pot vorbi oamenii aceştia atât de mult timp, fără să aibă nimic în comun?” Augustin Cupşa vine cu răspunsul:nu vedem noi, orbiţi de preconcepţii, dar ei au în comun pasiunea pseudointelectuală pentru literatură – cel mai în vârstă recită clişee despre rolul poetului, iar cel mai tânăr se plânge că nu mai poate scrie.

În Turnul (dacă nu erau suficiente metaforele de până acum pentru blocurile gri), pe lângă paralelismul deja obsedant între tineri şi bătrâni, în acest caz, Eva şi femeia cu câinele, singurul element demn de menţionat este Dorel. Nu se ştie dacă este sau nu pură coincidenţă cu numele şi tipologia personajului proletar din reclame, dar şi acest Dorel este un muncitor care la mijlocul zilei ia o pauză până la finalul programului.

Marile bucurii şi marile tristeţi, povestirea care oferă şi titlu volumului, aduce în discuţie problema moştenirii şi scotocirea prin gunoaiele bunicii. Bufetul de bucătărie este elementul care pare să apropie doi fraţi înstrăinaţi: în timp ce ei lucrează la rafturi,discută despre femei, concubinaj şi presiunea căsniciei: „Mi-era c-o să mă întrebe dacă ne-o tragem bine sau nu, dar n-a făcut-o”. Discuţiile sunt superficiale, menite doar să acopere liniştea, deci faptul că până la urmă înstrăinarea nu a fost remediată este un lucru surprinzător doar pentru protagonistul povestirii.

„Marile bucurii şi marile tristeţi nu se manifestă în public”, de unde vine supoziţia că psihologul Augustin Cupşa va intra mai adânc în psihicul personajelor sale, arătând, totuşi, ceea ce nu a fost manifestat în public, va deschide uşile şi va satisface această curiozitate a noastră pentru vieţile altora. În schimb, el nu face decât aceleaşi simple constatări de suprafaţă pe care le oferă orice observaţie a rutinei sociale. Autorul se bazează atât de mult pe puterea de speculaţie a cititorului, încât nu doar că nu oferă substanţă evenimentelor sau personajelor, ci şi lasă unele povestiri complet lipsite de concluzii, sau sugestii ale unor concluzii. Dacă un microcosmos de acest fel e construit cu suficientă meticulozitate, va face diferenţa între hermeneutică şi pură speculaţie, speculaţie apărută din disperarea cititorului de a căuta esenţe în învelişuri de carton.

 Anca  Chiorean