Orbire / Blind @ TIFF 2014

Regia:
Eskil Vogt
Distribuţia:
Ellen Dorrit Petersen, Henrik Rafaelsen, Vera Vitali
An:
2014

Cel mai bun film văzut până acum la TIFF 2014, Orbire spune, într-un mod oarecum neconvenţional, dar intim, povestea lui Ingrid, care, după ce îşi pierde vederea, în urma unei boli care degenerează extrem de rapid, alege să se izoleze în apartament, un loc unde deţine controlul, chiar dacă niciodată în totalitate. Închisă, aşadar, în apartament, Ingrid îşi petrece majoritatea timpului în fotoliu, ascultând muzică, scriind sau, pur şi simplu, rememorând. Însă nu avem de-a face doar cu o simplă rememorare, pentru că există o legătură între Ingrid și Einar, pe care filmul îl prezintă, ca pe aproape tot ce se întâmplă sau pare să se întâmple, din perspectiva protagonistei. Ceea ce unește cele două personaje e, pe lângă o singurătate evidentă, o preocupare obsesivă pentru o persoană, să zicem, iubită: soțul, pentru Ingrid, Elin, pentru Einar. Avem, așadar, ocazia să cunoaștem cel de-al patrulea personaj important al filmului, o mamă divorțată, care trăiește în blocul din fața blocului lui Einar, motiv pentru care acesta dezvoltă o obsesie pentru ea, căutând pretexte în care să-i vorbească, fără a reuși, măcar o dată, să iasă în evidență.

În mod ciudat, Orbire e un film despre privit. Dar nu așa cum ne-am aștepta. E o privire atentă când la subiect, când la alteritate, ceea ce scoate filmul din riscul unor clișee, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu mizează pe imaginea femeii nevăzătoare neajutorate, ci incapabile să iasă din blocajul în care noua sa stare o aruncă. Ceea ce reușește într-un mod nu doar neobișnuit, dar remarcabil, e să intre în intimitatea personajelor, fără a se folosi de prea multe cuvinte, fără a explica felul în care trebuie să le înțelegem. Nesiguranțele și frustrările nu sunt prezentate emfatic, ci, dacă se poate vorbi așa atunci când vine vorba de astfel de stări, cu (dorința de) obiectivitate. Dificultățile prin care trec cele patru personaje, pe care ajunge să le unească o legătură directă, nu doar una simbolică, sunt cele care le umanizează și le oferă profunzime. Legătura dintre cele patru personaje poate părea forțată și, într-o oarecare măsură, chiar e, însă filmul se salvează aici prin ambiguitatea pe care o aminteam înainte, făcând spectatorul să chestioneze perspectiva naratorului, dar nu în măsura în care să o desconsidere, fiindcă e atent construită, ci doar atât cât să-l pună pe gânduri.

Orbire e genul de film clar și confuz în același timp, care nu servește piste de interpretare, ci mici și interesante capcane legate de identitatea și autoritatea naratorului. Mai mult decât atât, tocmai din aceste  motive, e genul de film la care contunui să te gândești chiar și la câteva zile după ce l-ai văzut, cu o plăcere care-i confirmă calitatea.

Răzvan Cîmpean