Niveluri de viaţă @ Julian Barnes
În interpretarea lui Robert De Niro, Al Capone lăcrimează privind un spectacol de operă, deşi grimasa lui de suferinţă urmează a ceda locul unui zâmbet la aflarea veştii despre uciderea unui adversar (The Untouchables, r. Brian De Palma, 1987). În volumul de memorii Niveluri de viaţă (ed. Nemira, 2014), Julian Barnes recunoaşte cum, devenind văduv, absurditatea personajelor care „urlau unul în faţa altuia în acelaşi timp” în asemenea spectacole i s-a înfăţişat, la o nouă testare de teren, drept cea mai onestă modalitate de exprimare a durerii prin artă.
Seriozităţii de dată recentă, dar fără soluţie a lui Julian Barnes nu ar fi uşor să îi întorci spatele nici măcar în favoarea contemporanilor lui stabiliţi într-o proximitate mai confortabilă din perspectiva lecturii. Dacă volumele ultimilor ani îi evidenţiază tot mai pregnant buna educaţie, aceasta din urmă reiese probabil neintenţionat dintr-o rigiditate ivită la impactul cu neglijenţele altor generaţii. Barnes şi versiunea britanică a tristei figuri lucrează neîncetat, într-o încăpere pe care ţi-o imaginezi muzeală şi în care orice greşeală gramaticală sau de logică este un produs conceput pentru un anumit tip de public, spre pomenirea unui culoar de înţelegere pe care s-ar putea ca nimeni să nu mai înainteze voluntar.
Recomandându-se drept fost lexicograf, deci mai degrabă descriptiv, Barnes relatează sub formă de triptic istoria câtorva dintre primii exploratori care au călătorit cu aerostatul („Păcatul înălţimii”), a întâlnirii și a relației fictive dintre Sarah Bernhardt şi colonelul englez Fred Burnaby („La acelaşi nivel”) şi a primilor săi doi ani de văduvie („Pierderea adâncimii”). Dacă lasă impresia că dintre faptele obiective nu a exclus nimic esenţial, scriitorul se abține de la orice abateri subiective care ar putea „supraexpune” conexiunile dintre cele trei părţi. În schimb, prin scurte juxtapuneri de imagini, oferă o punte de interpretare a relaţiilor afective de durată drept călătorii experimentale, pe parcursul cărora două entităţi se surprind una pe cealaltă la intervale variabile.
Félix Tournachon, alias Nadar, descoperă fotogrammetria de la înălţime dintr-o ambiţie de a-şi combina pasiunea pentru zbor cu aceea pentru fotografie; Fred Burnaby află că numărul de puncte în comun detectate între sine şi o altă persoană devine irelevant în contextul dorinţei de a crea ceva împreună; Julian Barnes găseşte o modalitate de a dezvălui amprenta celor trei decenii petrecute cu Pat Kavanagh (căreia îi dedică aproape toate volumele sale) şi nimic în plus pe tărâmul memoriilor.
Eseu istoric, falsă reconstituire jurnalistică a unei relații între celebrități și poveste de dragoste volatilă, în care concretul nu se întinde dincolo de pomenirea unor locuri şi lucruri privite împreună cu persoana pierdută, volumul apărut în 2013 ia ca de la sine înțelese anumite repere culturale cu stabilitate incertă: distincţia între cultura înaltă şi cultura pop, mariajul ca instituţie socială fundamentală, Europa Occidentală ca axis mundi, evoluţia tehnologiei ca apropiere de adevăr („prima oglindă, dezvoltarea portretisticii, ştiinţa fotografierii – toate astea au fost progrese care ne-au ajutat să ne privim mai bine, cu o doză din ce în ce mai mare de adevăr”). Pe de altă parte, Barnes ţine la neutralitate în chestiunea sensibilă a progresului/regresului omenirii: „Poate că lumea nu progresează prin maturizare, ci rămânând într-o adolescenţă perpetuă”.
Fiindcă îşi exploatase riguros teama de moarte în volumul de memorii Nimicul de temut (ed. Nemira, 2009), scriitorul britanic aşază de data aceasta între paranteze tema tanatofobiei, preferând, aşa cum observă ca din întâmplare la începutul fiecărei părţi, să pună laolaltă câteva lucruri despre care nu ştim să mai fi fost puse laolaltă până acum şi apoi să le urmărească funcţionând, chiar dacă mai întâi forţat, împreună. Dacă protagonista romanului Trois (ed. Nemira, 2006 & 2014), Gillian, explică procedeul „descoperirii” unei noi opere de artă prin îndepărtarea câtorva straturi de pe tablourile pe care le restaurează, Barnes foloseşte o tehnică aparent opusă în Niveluri de viaţă, cu rezultate mai dificil de controlat. Gillian operează în cadrul paralelipipedic care, în ciuda oricăror modificări, atrage atenţia privitorului drept obiect singular; naratorul volumului de memorii operează pluridimensional, supunând atenţiei obiecte, persoane şi împrejurări pe care cititorul se vede nevoit să le aşeze într-un cadru ale cărui contururi se zăresc poate prea rar.
Simplificând, cititorii satisfăcuţi ar putea lua de acum un balon roşu pe fundalul cerului lipsit de nori drept simbolul văduvilor inconsolabili, pe când alţii se vor pomeni asociind zborul cu balonul unei prăjituri cu bezele şi pe Sarah Bernhardt cu vântul de nord. În rolul unui Orfeu care cunoaşte Tartarul drept întindere ficţională şi presupune că acest soi de cunoaştere ar trebui să ofere unele avantaje, Barnes priveşte în urmă pentru a verifica dacă lumea contururilor vagi se lasă reconfigurată în jurul locului lăsat liber pentru personajul de acum mereu absent.
Alexandra Găujan
No Comment