Arte Performative | Cronici

Poker vociferat, cool

Cosmina Moroșan29 octombrie 2014

Regia: Leta Popescu
Distribuția: Valentin Oncu, Paul Socol, Doru Taloș
Autor: Bogdan Coșa
Dramaturg: Adriana Hăgan

Se face că, nu întâmplător, iată, toată ziua dinaintea spectacolului după „trilogia în devenire” a lui Bogdan Coșa, am urmărit documentare și interviuri cu anarhistul – (anti)psihiatru Laing – carismatic și extatic, „engimatic” pe alocuri – cum îl descria un regizor-prieten și coabitant al casei experimentale pe care a inițiat-o, profund profetic (și) pentru valul de madness (în sensul cel mai sinistru, vorba unui rapper inteligent) social de astăzi. Printre altele valoroase, terapeutul sublinia autenticitatea cutremurelor mentale ale (fiecăruia individual!) schizofrenicului ce, în detrimentul „psychofobilor” (Oury le mai zicea și „normopați”) – adică al oamenilor „normali” cu frica aprig înăbușită față de funcționalitatea propriului ceas intelectiv-emoțional, e dedat mai puternic și veridic unei anumite plasticități/permeabilități în raport cu „în-Afară”. Agresivitatea lină cotidiană e mai hardcore și sălcie față de puseele persoanelor cu așa-zise tulburări mentale (Laing vedea boala mentală ca pe cea mai rațională reacție la ostilitățile sociale). Introducerea mi-a venit ca un flash, odată cu debutul momentului „Poker la Reactor”, din 26 octombrie – după ce așteptasem concentrată pe dantelele de plastic și figurile trendy șușotind printre lumănări, în antecamera publicului din superreactor.

O concretizare schizofrenică oferă situația regizorală a Letei Popescu, prin multiple găselnițe șmechere de-a lungul piesei. Oboseala și amestecul mizeriei dark (din când în când foarte dramă) + inteligența fresh a naratorului primului volum sunt redate de acea (a)sincronizare jucăușă a celor trei actori (vocile pe reverse-rewind-replay ale personajului principal), vestimentați în oglindă – cu hanorace vinete, blugi și căciuli semi-hipsterești, ca spre o „lipeală” (la Poker?/ în oraș?). Surprinzător a fost nu jocul actorilor, ci dinamica replicilor-pase și interiorizarea, gestuală parcă, de către actori a ciudățelului depresiv și luptătorului artist pokerist. Poate mult prea banală extragerea aceea evenimențial-diacronică de către regizor, pentru partea a doua spre final a spectacolului – deci calupul despre Tudor Klein. Trucul, însă, cu o cameră de filmat plimbată de la un actor la altul, în timpul speech-urilor fiecăruia – contrastive emoțional, fragmentele cu fundal muzical creepy-balcanic și luminițele de lanternă au mascat concentrarea poate mult prea flagrantă pe „fazele isterice” ale lui Klein.

Marcăm lirismul și delicatețea constructului personajului din cel de-al doilea roman, ritmicitate și finețe nu foarte evidente în piesă. Poate în zona emoției mai e de digguit; pe partea manifest (ca pe finalul poker. black glass), artiștii s-au exprimat cât au putut de tare (literalmente cu voce tare!).

Cosmina Moroşan