Stelian Müller – Iov (Joseph Roth)

Stelian Müller – Iov (Joseph Roth)

Iov (Joseph Roth) – din volumul „S.”

Așa cum la ora de geometrie, în clasa a opta, trasam o linie ajutătoare (întăritoare) la desenul unei probleme complicate cu scopul de a limpezi un lucru încurcato-opac, tot așa în fața lui „Iov” de Joseph Roth, la capătul lui de fapt, ai nevoie (mă rog, avem) de o linie aidoma, una ce ține de matematica elementară de care să ne sprijinim fruntea, pentru că celelalte părți anatomice ce ne aparțin au fost mutate demult la casa de vechituri printre discuri şi pe bani puţini, iar pentru acest lucru din cârdul de „posibilități alternative”, cutele neconvingătoare ale privirii noastre s-au oprit asupra Psalmilor Vechiului Testament. Iată-ne așadar, hălăduind pe întinsul lor cu inima mică deja, pentru că palpăm undeva dinăuntrul nostru că linia aceasta, în care noi ne-am pus toate speranțele, s-ar putea să nu existe. Psalmul 60. Dindărătul lui nu se ivește mult așteptata scânteie de inspirație, ci colega noastră de apartament (serviciu) care ne privește ca pe o gâză „Ești sigur că e bună traducerea pe care o citești? Eu n-aș fi”. Mă uit speriat la ea și la traducerea dosită după cuier să n-o găsească nimeni. „De ce nu e bună?” mă ascund după nimeni, „Ce-i lipsește? Ce-i prisosește?”, „Multe ape și corăbiile ce le despart”. Nu se poate. Nu are cum. Ce-i de făcut? Mai e ceva de făcut? Mai e ceva de făcut, nu-i așa? Mă ridic de la podea sprijinindu-mă în ustensilele mâinilor și ale picioarelor din față. Trec pragul unei uși și al unei lumi preschimbate într-un palid costum mortuar, sub acțiunea anestezicului ce-mi circulă nestingherit prin creier. Încerc (nu mai încerc) să meșteresc cu chiu cu vai ceva ce seamănă cu rudimentul unui efort, de la distanță cu curățitul unui pește de trei metri, și-mi procur în zilele următoare, de la casa de vechituri de vizavi, altă Biblie (zece volume mici într-o cutie roșie, cinci kilograme fix). Deschid cu sufletul la gură Psalmii, traducerea bună. Mă îngrozesc. Notele se întind pe două sute de kilometeri. S-a terminat, nu s-a terminat, supliciul de-abia începe – pentru că conștiinta îmi șoptește „N-ar trebui să citim Cartea lui Iov înainte? Poate găsim acolo o pală de vânt mai trainică decât un os de pește”. Deschid repede Cartea lui Iov. Notele se întind pe distanță dublă. Închid Biblia, ochii, lumea, apriga ei notă de subsol la Psalmi și Cartea lui Iov și-mi vâr capul în WC. Inima și voința îmi sunt prea nevolnice, ca mai toate lucrurile ce țin de mine sau mi-au aparținut cândva, ca și ofensiva românească din fața Moscovei, singura prostie de pe pământul ăsta la care n-am fost invitați să luăm parte. „Podul de pe Calea Turzii. Stația de după”. Îmi scot timid nasul din WC și mă uit cu el la cuvintele astea ce au înverzit în adâncul telefonului, iar lipsa lor de noimă mă îngrozește. Nu există niciun râu pe Calea Turzii, de ce ar construi cineva un pod acolo? Și dacă l-au construit, peste ce l-au trecut? Urmează pe sârma ecranului un nume de hotel și unul de bancă, de parcă părinții lui Rab au luat ei înșiși cu asalt prăpăditul de pod și i l-au lăsat ei moștenire. Ajung acolo. De fapt, plutesc. Este într-adevăr un pod și el trece peste o baltă de căcat. Mă așez pe o bordură, aprind o țigară, mă uit la semiînălțime. Zăresc o pată neagră de verdeață și pe Iov, de fapt pe Joseph Roth. „Un roman despicat în două de o linie, sau ținut împreună de așa ceva. Un poemo-roman și linia din mijloc pe post de balama, mica ei pârghie ce permite părților să culiseze una în alta, una peste alta, dacă e balama. Linia din mijloc, atroce și inexistentă ca un copil în burta mamei, ruginită și invizibilă ca sârma de întins rufe ce-ți trece noaptea peste scăfârlie. Linia ce taie în două maioneza de ceară a timpului. Dar nu este timp în Iov. Dar în burta mamei este? Totul e mutat în față în cartea aceasta, în primele pagini, în prima încăpere ca și podul lui Rab din prima încăpere a străzii care îl găzduiește”. Privesc podul și lunga cicatrice de pe burta lui Iov, care e un pod așezat invers. De ce l-o fi așezat așa? Nu s-o fi gândit la mine și la chinul prin care voi trece? Dar la Dumnezeu s-o fi gândit? Un pod așezat în cap și lungul lui vrej de întuneric. Număr autobuzele, picăturile lor invizibile şi incandescente. Dacă din unul ar coborî acum Joseph Roth, aș avea multe să-i spun. Dar el nu coboară pentru că autobuzele cu care el circulă urmează alte rute. Îi pipăi cartea, un timbru mic și prețios, lipit de creier. Un plasture de oțel, umbra lui de argint peste frunza tomnatecă a scăfârliei mele. Îl privesc pe Andrei, mă gândesc în ochii lui să-mi iasă, toate poemele lui sunt despre Poșaga („Greșești, niciun poem de-al meu nu este despre Poșaga”), toate textele lui gânditor-disprețuitoare, cum spunea cineva căreia nu-i suntem vrednici să-i dezlegăm șireturile încălțămintelor, cum înțelept amintește Biblia, așa cum odinioară toate poezioarele ce le scriam în clasa întâi erau despre femei (mă rog, fete). „Scrie și tu despre altceva” m-a mustrat într-o zi tovarășa învățătoare, „Despre ce?”, „Nu știu, despre cer, munte, despre înstelatele principii”. Și-a dat seama încă de atunci, probabil privind gâza fără viață a corporalității mele, că voi avea probleme (mari) pe linia de demarcație dintre ființele în carne și oase și principiile din spatele lor, ca și Joseph Roth, de altfel, pe linia lui de graniță ce separă lichidele nemiscibile ale romanului, respectiv poemului din pălărioara lui „Iov”. Atât că Roth n-a vorbit niciodată cu tovarășa învățătoare. Și nici nu e din Poșaga. Și nu-l cunoaște pe Andrei și nici nu-i înțelege poezia (nimeni n-o înţelege).

O privesc pe Rab cum aleargă în jos pe Calea Turzii ca o paiață dezmembrată și mă gândesc că frumusețea ei tocmai a făcut sul zidurile de oțel și de lumină ale lumii și le-a învârtit pe degete ca pe niște cârpe de ceară. „Să fugim în lume, deși probabil vom muri de foame”, îi spun, „Dacă rămânem fără bani, mă voi prostitua”, îmi spune înapoi, „Voi muri de amărăciune dacă faci asta și apoi de durere”. Își agață de mine ghearele ei de copil, plăpânda lor bătaie de aripi, își așază dinăuntrul meu ninsoarea zdrumicată a dinăuntrului ei. „Cafeaua trebuie fiartă în cuptorul cu microunde până când în mijlocul ei apare o moviliță de apă. Dac-o mai lași atunci, dă pe-afară și murdărești cuptorul”. Am fiert-o două ore ieri și în mijloc nu a apărut nimic. „Poate n-ai observat-o sau mai trebuia fiartă”. Mă uit atent la strada aceasta, la vreascul ei ce semnalizează mijlocul lumii, la mine și la Rab, două flăcărui ce se preling dinăuntrul lui pe sub bolul de metal al zilei, lăcuit de lumină și întuneric.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Corpuri suspendate – Radu Andriescu

Corpuri suspendate – Radu Andriescu

Versek – André Ferenc

Versek – André Ferenc

Poeme – Teona Farmatu

Poeme – Teona Farmatu

the unexpected joy of missing out

the unexpected joy of missing out

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter