Dimineața devreme (1974) – In memoriam Alexandru Vlad

Echinox15 martie 2015

Azi ne-a părăsit Alexandru Vlad (1950-2015), unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, dar și un traducător de vocație. A debutat ca echinoxist în 1973, iar dintre cărțile sale amintim: Aripa grifonului (1980), Drumul spre Polul Sud (1985), Frigul verii (1985), Curcubeul dublu (2008) Ploile amare (2011), Cenuşă în buzunare (2014). In memoriam, o proză scurtă apărută în Echinox în 1974.

Când am ieşit afară trezit de larma aia şi gândindu-mă că-i încă prea devreme, tocmai zicea că a avut „tapte coptii ti amu încă unu, da tot tapte o lămas”. Era peltic că nu putea zice pe s nici pe r, în loc de ş zicea s şi în loc de r zicea t şi mai erau şi altele pe care nu le putea zice cum trebuie şi dacă atunci când un pici e peltic te umflă râsul, când un om în vârstă, cine ştie câţi ani o fi avut că nu-mi dădeam bine seama, dar cam aşa la vreo cincizeci şi unu-doi, când un om în vârstă ca el e peltic atunci nici măcar nu te umflă râsul ci doar te miri şi nu te simţi în apele tale când stai să-l asculţi. Soarele răsărise şi bătea aşa drept în uşa casei că nu putea ţine ochii deschişi şi era rece ca la şase dimineaţa.

– Îi arăt io lui să ia copilul oarecui. Ăla nu era copilul lui. Când voia s-o ia încotrova se mişca întâi înainte, la dreapta şi la stânga apoi în direcţia în care voia să meargă de parcă ar fi făcut o manevră complicată de întoarcere şi asta nu pentru că ar fi fost chiar atât de beat ci pentru că era nehotărât şi se răzgândea mereu la jumătatea drumului. Avea pe el o bluză militară cu nasturii de sus lipsă, murdară, dar mult prea nouă pentru pantalonii lui, şi-mi închipui, adică ce mai – sunt sigur, că a pus-o special pentru drumul acesta şi de băut a băut ca să-şi facă curaj. Mirosea a ţuică şi a sudoare de cal şi avea pantalonii murdari de baligă uscată şi peticiţi că te gândeai la prunii aceia descojiţi lipiţi cu balegă ca să se vindece, iar în mână ţinea un bici de curea cu coada lustruită de unde-o ţii cu palma.

Bătrâna aceia din vecini, puţină la trup dar nu slabă, neagră toată ca o cârtiţă, sta cu găleata la picioare şi din care se vărsase în jur pe prund, sta şi se uita ţintă cu ochii strânşi şi încreţiţi din cauza soarelui, cu năframa trasă înainte şi cu mâna streaşină deasupra frunţii de parcă ar fi fost departe şi nu l-ar fi avut chiar acolo sub nasul ei mişcându-se aiurea cu biciul în mână.

Proprietăreasa sta în uşă şi se uita la el de acolo cu mânecile suflecate şi cu mâinile ude şi pline de pătrunjel până la coate, îmbrăcată în hainile ei lungi şi roşii de unguroaică, cu basma verde pe cap, sta şi se uita atentă şi mirată cu ochi negri şi tineri, se uita la paşii lui ciudaţi şi zâmbea ca întotdeauna când nu înţelegea prea bine despre ce e vorba sau ce se întâmplă.

– Îşi bat joc, zoc zice el, de omu’ sărac. Acum lui să nu-i dea nimeni nimic dacă i-a murit copilu’ ăla?

– Sigur.

Sefiţa, adică nevasta şefului de post, sta în uşa camerei sale şi-i arunca câte-o vorbă privindu-l ironică cu ochii ei apropiaţi unul de celălalt şi cu faţa umflată într-o parte de parcă ar durea-o măseaua ori ar fi muşcat-o o viespe. Mătura cu grijă în faţa uşii ei cu o mătură de nuiele din acelea ce le cumperi de la ţigani, purtându-şi încoace şi-ncolo trupul sănătos de ţărancă de la munte în capot de orăşancă, apoi într-o vreme se opri, se îndreptă şi începu să-l aprobe cu gravitate simulată şi să-l sfătuiască să nu se lase că nici ea nu s-ar lăsa dacă ar fi în locul lui.

– Ăla era un copil jos cu pălăria, făcea treabă oriunde, în pădure după lemne, oriunde. Era băiat frumos ăla, un copil frumos ca de rumân. Ăla era frumos şi iute.

Când zicea rumân văd că-l putea zice pe r.

– De câţi ani era? îl întrebă bătrâna fără să ia mâna streaşină de la ochi.

– Cincisprezece. De cincisprezece ani era.

Împroşca cu scuipat în jur şi în barbă i se agăţase un fir de tutun mai lung, nu puteam să nu mă uit la el, care tremura gata să cadă când vorbea şi se mişca, dar care n-a căzut şi care stătea agăţat ca o frunză pe care o vezi pe fereastră şi nu mai cade şi o vezi acolo în fiecare zi, şi îi mai stătea agăţat şi când a ieşit pe poartă. Faţa lui avea ceva de copil deşi nu se bărbierise cred că de-o săptămână, poate buzele roşii sau poate firul acela de tutun agăţat în barbă, ş-apoi mai era şi bâlbâiala aceea peltică de care nici nu mă umfla râsul măcar. Stăteam acolo toţi patru şi ne uitam la el şi dacă ar fi fost maică-mea acasă acolo ar fi stat şi ea probabil, iar eu mă uitam cu o mină de superioritate, de om care face pe deşteptul cu ochii şi cu buzele strânse şi ştiam că am mutra aceea, dar nu ştiam cum să stau în faţa femeilor de-acolo.

Mă gândeam de altfel că rămas singur acolo cu turma cum de altfel rămăsese de atâtea ori, copilul s-a căţărat pe stâlpul de înaltă tensiune, s-a desculţat şi s-a urcat până sus în vârf. Când a venit păcurarul şi l-a aflat jos lângă oi mort, câinii lătrau de mama focului iar oile stăteau liniştite şi păşteau în treaba lor numai la zece paşi, a crezut că doarme aşa pe spate cu câinii lătrând lângă el şi a trecut multă vreme până să priceapă că nu mai e viu, să vadă că e mai negru ca de obicei, braţele şi faţa.

– Io viu l-am dat, viu să mi-l dea înapoi. Viu. Să-mi dea bani; câţi ani a avut copilul atâtea mii să-mi dea. Cincisprezece mii întregi.

– Sigur, doar cincisprezece mii să-ţi dea. Nu-l lăsa, zicea şefiţa aruncându-mi o privire complice. Cincisprezece mii întregi.

– Aşa, dacă nu viu să mi-l dea înapoi că io viu i l-am dat. Ăla nu era copilul lui.

– Doar nu era copilul lui, bine zici dumneata, – şefiţa.

Se duse parcă bâjbâind până în faţa femeii care sta cu găleata la picioare şi cu mâna streaşină la ochi, cu dinţii ei ştirbi dezveliţi, se opri înaintea ei clătinându-se în timp ce ea-l privea de parcă tot departe ar fi fost, apoi reîncepu să vorbească cu vorbe încâlcite printre paşii lui la fel încâlciţi de la unguroaică la bătrână. Nu arăta deloc a fi dărâmat de durere ci doar aşa băut şi zăpăcit şi oarecum întărâtat când zicea că băiatul lui mai mare nu e aşa aspru, aşa iute ca acela care a murit, când merge în pădure nu face nici o treabă şi „n-are sânjele ăla”. Când zicea „nu-i aşa iute, n-are sânjele ăla” se mişcă din brâu, din umeri şi din coate de parcă ar fi vrut să se descotorosească de ceva ca să ne arete cum se mişca copilul. Se întoarse şi spre mine şi spunea mereu înghiţindu-şi saliva că îl aranjeaza el, îi arată el să mai ia copilul oarecui.

– Cu mine şi-o aflat el omul… Am să-i arăt eu lui…

Şi repeta aşa plin de uimire parcă, că păcurarul a avut îndrăzneala să-i ia copilul, copilul lui pe care l-a crescut, un copil jos cu pălăria. Pălăria suna tare ciudat în gura lui, adică se auzea doar p dintre consoane, apoi o bolboroseală de ă-uri şi se sfârşea cu un îia lung ca un sughiţat. Ş-a dat copilul la păcurar ca să-i ajute, să stea pe lângă oi la păşune, să dea în strungă la muls şi s-a tocmit să-i dea bani şi-un rând de haine, s-au tocmit acolo la bufet apoi ş-a sculat copilul din somn în toiul nopţii şi i-a tras o mamă de bătaie aşa ca să nu se înveţe prăpădit şi să asculte, prăpădit zicea el furios şi scuipând, făcăndu-i să plângă pe cei mai mici speriaţi şi treziţi şi ei din somn.

M-am uitat şi eu peste dealurile acelea fără pic de umbră şi fără nici o tufă nici măcar de spini sau de măcieş şi cu iarbă uscată de te miri ce puteau paşte oile acelea şi cred că m-ar fi apucat şi pe mine năbădăile şi m-aş fi urcat pe unul din blestemaţii ăia de stâlpi care te ardeau când puneai mâna pe ei încinşi de atâta soare. Ş-apoi cum să nu-ţi pierzi mintea în caldura aia lăsată la pământ când oile se adună la un loc şi se bagă una cu capul sub cealaltă doar-doar or găsi un pic de umbră şi suflă greu toate strânse aşa roată asudând sub lâna groasă şi plină de scai, şi când nu bate nici un pic de vânt decât poate mai sus nu lângă pământul acesta care-ţi frige tălpile zgâriate şi pline de spini.

Pe băiat l-au îngropat numai după ce l-au dus de la autopsie tăiat şi cu vată pe lângă el în sicriu, spălat din cap până-n picioare cum n-a fost spălat el niciodată cât a fost în viaţă. Când urcau dealul pe cărarea uscată şi lustruită de paşi n-au fost decât ei cu popa, adică el, ţiganca, copii şi cei care duceau sicriul, iar de plâns plângea numai ea, ţipa şi se lăsa să cadă pe pământul tare şi copii care nu ştiau nici ei de ce plâng, mai mult că o vedeau pe mama lor plângând decât că ar fi plâns după fratele lor mai mare mort de-o săptămână. El nici nu lăcrima măcar ci înjura pe păcurar şi se clătina şi atunci cu sticla în buzunar, înjura şi ameninţa pentru că în ziua aceea îl învăţase cineva la bufet să-l dea în judecată pe „banditu’ ăla”.

– Ne-om duce la judecată să vedem a cui-i dreptatea. Doar a fost copilul meu. Numai să vină domnu’ şef, să ne ducem. Să vină să-mi dea hârtia.

Şeful era undeva în casă, se îmbrăca, se dichisea căci avea obiceiul să se lustruiască câte-un ceas întreg dimineaţa şi-i tot striga să se ducă la post că vine şi el imediat, să meargă să-l aştepte acolo, dar nici nu părea omul să fi auzit ce tot striga el din casă şi le asigura pe femei şi pe mine c-o să-i facă el bucata păcurarului, iar femeile stăteau toate şi se uitau la el, două în câte-o uşă şi bătrâna-n curte şi cu mine patru care stăteam şi mă uitam la el tot aşa cu ochii şi buzele strânse. Şeful care îşi lustruise cizmele şi-şi periase cu de-amănuntul hainele ieşi în prag ca scos din cutie aşa mic şi gros cum era, albastru şi încătărămat, cu fălcile prea mari şi părul pieptănat cu grijă, părea un ofiţer fercheş privit într-o oglindă concavă, şi-i spuse ţiganului să plece că-l ajunge din urmă, apoi intră iar înăuntru bombănind şi trântind scaunele după el.

S-a oprit din mersul lui încâlcit şi a luat-o oarecum spre poartă dar s-a oprit, s-a uitat la noi care l-am ascultat până atunci şi cu glasul lui peltic şi răguşit a început să strige înfuriat dintr-o dată.

– Io-s om sărac da’m crescut şapte copii şi nici unul n-a păţit nimic şi-s mari acum că ăla mare are optsprezece ani, dar el n-a putut avea grijă de nici unul şi trebuia să aibă că ăla nu era copilul lui. Da’ nu i-o păsat ce păţeşte copilul ăla… copilul ăla… ăla care era singur acolo! Se smiorcăi şi prima dată am crezut că i-au dat lacrimile dar nu i-au dat deloc lacrimile ci cred că se înecase de furie căci îşi clătina cu îndârjire capul lui mare şi rotund făcut pentru un trup mai puternic decât al lui şi mă gândeam: oare cât e de furios şi cât e de trist? şi ieşi pe poartă nesigur şi cu biciul în mână fără să se uite înapoi lăsând-o pe bătrână încă cu mâna streşină la ochi şi cu găleata jos şi pe noi la fel, stând acolo faţă în faţă până când şeful îşi chemă nevasta bombănind să mai lase măturatul acu de dimineaţă şi să vină înăuntru. L-am auzit bombănind dincolo de poartă când miliţianul a ieşit cu cizmele scârţâind, s-a uitat peste mine în jur, apoi a păşit peste pragul porţii, aplecându-se deşi nu era destul de înalt ca să-l ajungă din urmă.

Alexandru Vlad

(Echinox, nr. 5-6-7/1974)