Printr-o deducție foarte simplă, dacă limba Chamim ar fi murit, atunci seara Echinox de vineri, 13, ar fi murit și ea. Și dacă serile Echinox ar fi murit, lumea ar fi fost un loc mai rău. Lacurile ar fi secat, pădurile s-ar fi uscat, animalele s-ar fi mâncat, până la ultimele. Glumesc, bineînțeles. Sunt încă prinsă de lectura în chamim. Glumesc și acum. Încercam să stabilesc o relație cu voi. Am înțeles că așa face un ziarist. Dar eu nu sunt ziarist.
De fapt, totul e o minciună. Spune asta chiar și Chamim. Eu încerc să vă sâcâi. Cum ar fi dacă nu v-aș mai spune nimic despre ce s-a întâmplat în sala Ovidiu? Nu-i așa că v-ați enerva și ați veni data viitoare la întâlnirea echinoxistă?
Bine, bine, Răzvan, am promis că scriu, știu. (+++)
***
În cultura spaniolă, atunci când într-un grup de vorbăreți se face brusc liniște, se spune că tocmai a trecut un înger prin cameră. Cred că în sala Ovidiu au trecut vreo trei până când ne-am făcut curaj să intrăm în lumea lui Chamim.
I hate to say it, but I really liked it, spune Călina, care și-a făcut un obicei din a alunga îngerii. Și bine face, nu au ei ce căuta în discuțiile literare, sunt prea perfecți.
În încercarea timidă de a ne apropia de text, ne legăm mai întâi de detalii care nu aduc nicio schimbare la nivel comprehensiv, dar care ne atrag atenția și ne întărâtă. E vorba de pauzele narative. Călinei îi place ideea de nespus marcat. Pe Maria o enervează, ea nu înțelege unde-i găselnița. Subsemnata le vede numai bune pentru a crea o tensiune a lecturii.
Dorința de a merge cât mai aproape de sâmburele problemei se face acut resimțită. Mie-mi place vocea copilului. Cuvintele explicate par să-i întărească credibilitatea, se aude vocea grefierului. Mie mi se pare ca un copil care nu le înțelege și simte nevoia să și le explice (Cristina). Apare apoi un personaj cu bluză neagră și romburi albe, din perspectiva căruia textul trebuie citit în funcție de o delimitare între ceea ce e real și ceea ce e ficțional. Se nasc câteva discuții în contradictoriu, care dau culoare întâlnirii și care inhibă orice tentativă a spiritelor serafice de a trece prin sală. Dar nu vă spun mai multe, trebuie să vedeți singuri culorile polemicilor echinoxiste. Data viitoare ;).
Să revenim deci la text. De ce narator copil?, se aude o voce din sală. Pentru mine ca cititor e cel mai interesant tip de narator. Cu un narator copil te poți juca cel mai ușor, mărturisește Răzvan. Liviu, personajul cu bluză neagră și romburi albe, căruia i-am aflat numele între timp, crede că vocea narativă a unui copil e cât se poate de susceptibilă la ce e real. Ana-Maria e de părere că naratorul copil își joacă foarte bine rolul.
Și pe când fiecare scormonea în adâncul creierului după o părere în ceea ce-l privește pe naratorul copil, Cristina lansează ideea că cheia lecturii ar fi în primele două pagini. Paula o ajută (a se vedea că echinoxiștii la nevoie se cunosc), ea citește partea introductivă ca și cum toate ar fi în mintea unui copil și nu le poate explica. E minutul 30 deja, moment în care apare un personaj controversat – Dacian. Și din punctul meu de vedere asta încearcă Răzvan să creeze în prima parte: să creeze un context după care orice e posibil [….]. Te pornește pe un drum pe care poți să crezi în orice, spune el.
Intervenția lui Dacian (personaj în ambele planuri, că tot vorbeam de raportul dintre realitate și ficțiune) nu se oprește aici. El vrea să afle dacă ne-am atașat de un alt personaj decât naratorul și dacă personajele sunt bine conturate. Paulei i-a plăcut personajul mamei. Elena spune că ea e undeva la mijloc, i se pare că personajele se confundă și sunt bine definite deopotrivă.
Dar stilistic nu vi s-a părut că există anumite probleme? […] Adică el (a se citi „narator”) spune, dar nu arată. (Liviu) Mie nu mi se par a fi probleme în sensul ăsta […] e o opțiune narativă. (Alexandra). Îs de acord cu Liviu, mie mi se pare ca și cum personajul ăsta ar povesti din exterior. (Dacian). Mie îmi place tipul ăsta de abordare pentru că te implică pe tine emoțional (Maria).
Cristina ne direcționează apoi înspre umorul textului. Se aduc exemple – Problema e că, pe vremea în care era doar un copil, Claudiu fusese scăpat de mai multe ori pe jos. Cel mai probabil, a căzut în cap de fiecare dată. Dar lui niciodată nu i s-a spus adevărul. Se trece apoi la sugestii de perfecționare a prozei, la polemici, de data aceasta pe marginea frazei lungi și a celei scurte.
Și uite așa, o zi de 13, vineri, care avea toate șansele să nu iasă bine (conform rumorii universale), a început sub semnul îngerilor și a perfecțiunii și s-a încheiat cu discuții despre Marcel și Dumnezeu. A fost exact ca atunci când eu am vrut să merg afară şi Marcel m-a dat cu capul de chiuvetă, fiindcă nu aveam voie, şi mi-a curs sânge vreo zece minute, că am şi început să-l văd pe Dumnezeu, care mă pălmuia şi îmi zicea Vezi ce m-ai pus să-ţi fac?, Vezi, dacă nu asculţi?, Vezi? Dumnezeu semăna tare mult cu Marcel, dar nimeni nu-i perfect!
No Comment