Cronici | Literatură

Vocea din cealaltă cameră

Echinox10 martie 2015

Asociez ultimul volum de poezie al Domnicăi Drumea, vocea (Charmides, 2014), cu imaginea autoarei stând pe balcon, la etajul 4 al Hotelului Coroana din Bistritz, și fumând. Sau cu imaginea Cristinei, personajul din Lunetistul lui Marin Mălaicu-Hondrari. O femeie ce se află într-o cameră goală. Ar putea să se plimbe, să măsoare camera cu pasul. Ar putea să danseze. Ar putea să stea la geam și să facă cu mâna. Să-și pocnească degetele. În schimb, ea stă. Pare că așteaptă ceva.

Singurătatea e ridicată aici, ca și în celelalte volume ale Domnicăi Drumea (crize, Vinea, 2003, și Not for sale, Cartea Românească, 2009), de la rangul de motiv,  la cel de temă, iar vocea abundă în  o singurătate teribilă și, totodată, asumată („repulsie când ating locul cald/ unde a stat cineva”, p. 31) și constantă. Această stare este cauzată de o incompatibilitate cu lumea („plutesc ca uleiul/ pe suprafața apei”, p. 47) și devine explicită în ultimul poem al cărții („am fost o fată singură/ sunt o femeie singură”, p. 65), solitaritatea personajului liric fiind elementul care încheagă volumul, transformându-l într-unul omogen.

Vocea amplasată în centru este o voce incredibil de fragilă și, paradoxal, tocmai această sensibilitate dă putere textelor. Se pot identifica și imagini violente, chiar șocante („cu lentoarea unui inchizitor/ soarele de octombrie taie fâșii din mine”, p.5; „sunt un corb cu ochii scoși/ ciugulesc din mine fără milă”, p. 5), însă ele nu reușesc să discrediteze fragilitatea discursului poetic, ci, dimpotrivă, par chiar să o amplifice.

Credeam că, în prezent, Dan Sociu exploatează cel mai puternic tristețea în poezie. La Domnica Drumea am găsit același grad de tristețe, dar dus în altă direcție. Dacă la Sociu, acest sentiment se întinde până în zona pateticului, zonă de care autorul știe cum să profite, în cazul de față avem de-a face cu o tristețe rafinată, feminină. Personajul își face din ea un spațiu comod („mă ține în viață/ un buton de sub sânul stâng/ nu-l apăs niciodată”, p. 45) și, de aceea, nu caută compătimire sau empatie.

Tot pe un plan principal se situează persecuția propriei persoane („declanșez întruna alarme/ mă autodenunț”, p. 21; „îmi sunt propriul/ dușman// construiesc strategii/ subtile de autodistrugere”, p.39), care se realizeză fără niciun pic de milă. Femeia prezentă în versurile Domnicăi Drumea se percepe ca pe „un organism inert/ o formă obscură de viață” (p. 52) sau o „creatură hibridă fără inimă/ și fără sex” (Creatură hibridă, p. 7), vizată fiind astfel latura biologică, fapt ce întărește ideea de distanțare de sine sau de analiză a sinelui dintr-o perspectivă pur obiectivă. Personajul liric se pune în ipostaza unor ființe inferioare, ipostază construită în raport cu prezența unui bărbat, a perechii. Apar imaginea cerșetorului („îți cerșesc mila/ deși între noi nu există milă/ doar un glob fosforescent care ne luminează/ pe dinăuntru”, Creatură hibridă, p.7) și cea a animalului ce așteaptă să fie dresat („îmi păzesc castronul/ castronul meu gol/ și lingura mea docilă”, p. 10; „o să vină cineva și-o să mă dreseze/ o să mă învețe să scap mâncarea pe jos”, p. 30), pentru ca astfel să se poată potrivi cu celălalt, cu persoana iubită. Încercarea de a ajunge la compatibilitate se concretizează și prin strategia imitației, redată în secvențe precum: „îți repet mișcările/ maniacal” (p. 31); „legată la ochi/ refac drumul pașilor tăi de peste zi” (p. 55).

Femeia este complet dominată de bărbat („folosește-mi corpul/ suflă aer cald peste mine”, p. 16). Bărbatul are o atitudine tandră față de femeie, atitudine care însă rănește („tandrețea cu care îți strecori mâna înăuntru/ și-mi oprești bătăile inimii/ ca într-un sacrificiu animal”, Semnale, p. 53). Dragostea apare ca un fenomen patologic, care manipulează, furând luciditatea („dragostea noastră e spălarea creierului”, p. 57). Totodată, iubirea poate să salveze, însă doar prin metode neortodoxe („sunt un muribund, dragostea mea,/ apasă-mi perna pe față”, Semnale, p. 54).

Există în acest volum un laitmotiv al corpului, imaginile formate gravitând și ele în jurul ideii de singurătate. Trupul este neîmpărțit („mă ating singură/ și nu las nicio urmă”, p. 17; „dai pătura la o parte/ și-mi găsești corpul/ intrat în putrefacție”, p. 35) și încearcă să inhibe feminitatea personajului liric („claustrofobia propriului corp”, p. 47). De asemenea, un element recurent este și lumina, apărând ca o obsesie în poemele din vocea. Este vorba de o lumină aproape mistică, lumină care, în unele cazuri, pare artificială. Alteori, lumina secționează („lumina cade oblic/ mă decupează”, p. 19) sau arde, ca și cum femeia ar fi pusă sub o lupă în soare („în lumina zilei mă dezintegrez”, p. 7).

Vocea Domnicăi Drumea a fost, pentru mine, bucuria de pe standul Editurii Charmides de la Poezia e la Bistrița. Este o carte importantă pentru lirica feminină contemporană, mutând atenția de pe agresivitatea discursului, pe sensibilitatea vocii poetice, care poate conferi aceeași forță textelor.

Alexandra Turcu