Dogma și Antidogma: Breaking the Waves
Regia: Tom Dugdale
Dramaturgia: Eszter Biró
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția: Anikó Pethő, Ervin Szűcs, Gizella Kicsid, Attila Orbán, Balázs Bodolai, Júlia Laczó, Ferenc Sinkó, András Buzási, Gábor Viola, Loránd Farkas, Loránd Váta.
N-ar fi fost greu de ghicit faptul că Teatrul Maghiar de Stat va sărbători Ziua Internațională a Teatrului într-un fel cu totul deosebit: în weekendul de 25-26 aprilie, Sala Studio a Teatrului a găzduit o adaptare după una din operele de referință ale regizorului provocateur Lars von Trier – mai exact, după Breaking the Waves.
Acțiunea piesei urmărește viața lui Bess McNeill, o tânâră de o pioșenie aproape de nestăvilit, după mariajul acesteia cu Jan Nyman, un tânăr bărbat care își petrece o mare parte a timpului muncind la o sondă de petrol aflată în largul mării. Relația lor se află de la bun început sub semnul unui echilibru (sau chiar compromis) îndoielnic între personalitățile și trecuturile aproape diametral opuse ale celor doi îndrăgostiți: ea – membră a unei comunități insulare care operează conform unui set strict de norme religioase și civice, fapt care se reflectă în fragilitatea ei psihică, iar el – un om dinafara acestor granițe fizice și spirituale, care trăiește conform libertăților sale înnăscute.
În momentul în care Jan devine paralizat în urma unui grav accident de muncă, totul se întoarce la 180 de grade, ajungând să declanșeze o serie de evenimente care vor pune totul sub semnul întrebării – de la viața lui Bess și cea a apropiaților ei, până la mai marile reguli (fie ele sexuale, sociale, psihologice sau spirituale) care guvernează ordinea lumii în care aceștia acționează. Finalmente, Breaking the Waves este o poveste care ridică la fileu, poate, unele din cele mai substanțiale întrebări morale și existențiale, devenind o explorare viscerală a relațiilor și legăturilor (mai mult sau mai puțin abstracte) pe care un individ le stabilește pe parcursul vieții sale.
Cei familiari cu filmul care stă la baza acestei puneri în scenă, vor găsi că marea majoritate a dialogului original a rămas perfect nemodificat, cu excepția câtorva scene în care dramaturga Eszter Biro a încercat aducerea acțiunii într-o zonă metatextuală: faimoasa secvență din autobuz se transformă într-o anecdotă despre singurul aspect al filmului pe care și-l amintește un prieten al naratorului, iar prima descindere a lui Bess în lumea întunecată a portului este întoarsă pe dos și interpretată în cheie comică de către cast-ul masculin al piesei.
Ceea ce face ca această adaptare să strălucrească cu adevărat este, nu doar reproducerea fidelă a poveștii originale și jocul actoricesc excelent al celor de la Teatrul Maghiar, ci mai ales modul în care creatorii spectacolului au ales să aplice regulile faimosului manifest Dogme 95 al lui von Trier în realizarea acestuia. Fiind o mișcare care pledează pentru o purificare a cinematografului, atât din punct de vedere al tematicii, cât și al uzului muzicii diegetice, și al unor set-uri cât mai apropiate de realitate, realizatorii au construit, iată, un produs teatral cu o recuzită minimă, al cărui fundal sonor este în mare parte cântat live de către actori.
Breaking the Waves cel original nu respectă întru totul Dogmele, motiv pentru care adaptarea de la Teatrul Maghiar ia acest fapt, și ridică ștacheta încă odată pe atât: pe la jumătatea spectacolului, un nor de fum artificial acoperă scena, iar Bess si Jan se urcă pe masa din mijlocul scenei, discutând ceea ce ei au devenit într-o piruetă-dans macrabru. Ceea ce a fost o punere în scenă cât se poate de minimală, înflorește într-o analiză a psihicului destabilizat al lui Bess, în care hiperrealismul lasă loc suprarealismului. Poate cel mai isteț detaliu al scenografiei este includerea unei camere video handheld operată pe rând de către majoritatea actorilor din scenă – o referință clară la stilul originalului, un mecanism care permite spectatorului să se detașeze de acțiunea care se petrece în fața sa.
Chiar dacă costul unui bilet la Breaking the Waves poate părea un pic cam piperat pentru buzunarele celor proaspăt trecuți de 20 de ani (25 de lei), ceea ce îi așteaptă pe spectatorii acestuia este un produs teatral pe atât de inteligent și cerebral pe cât este de profund și emoționant. Recomandat nu doar fanilor lui von Trier.
Flavia Dima
No Comment