We’re Still Here

We’re Still Here

Încercarea de a încadra evenimentele unui an e o joacă de-a prinselea, în care timpul devine aranjare și decupaj. Nu există continuitate între anul în care s-a realizat primul transplant complet de față și anul ce urmează (2016), în care se prezice că atleții din zonele calde vor avea un echipament sportiv cu auto-răcire. Continuitatea nu există pentru că istoria e scrisă de presă și nu de învingători (așa cum știam cu toții). Astfel că întâmplările nu mai sunt moștenite, ci ne accesează din spatele unor add-uri la pagina principală de realitate. Nu doar opinia, ci și acea parte din noi care are un prezent se scrie sub forma unei liste de comentarii din aceeași punere în scenă a morții adresării. Înfrângerea sentimentului religios a lăsat, din fericire, liberă dimineața de duminică, pentru ca istoria să poată fi înscrisă în știri despre masacre în Nigeria, în timp ce ochii verifică cu curiozitate adevărul prognozelor meteo pentru o nouă zi ce pare să nu fie doar cea a unei singure părți a lumii, ci a globului întreg.

2015 ne-a lăsat de multe ori cu gura căscată, ca atunci când timpul nostru se umple la fel ca o cană în care torni prea multă apă, fără să mai ai control asupra propriului simț al curgerii. Și din preaplinul acesta ce nu mai poate fi conținut, nu știu dacă a rămas vreo formă trasabilă a anului trecut, dar sigur au rămas strigătele și scandările din piețele publice, scurtele înregistrări cu telefoanele mobile și pozele de la Expo-ul din Milano. Tema Expo-ului a fost, poate, chiar titlul potrivit al anului: Feeding the Planet. Energy for Life și îmi aduc aminte clar coregrafia de lumini de la așa numitul „Arbore al vieții” (o instalație trântită într-o fântână arteziană) care, văzut noaptea, părea versiunea amplificată a unei săbii cu laser. Să suplimentăm viața cu energia unei instalații, în care mișcarea și sunetul au o sincronie non-cosmică, de târg, de mulțimi în piață. Același ritm ca cel pe care îl ia istoria în mișcarea paginii pe facebook, unde înfruntarea modernă cu doliul se face printr-o imagine (complet) neagră în locul pozei de profil, alături de care să poți distribui imagini cu pisici ce se sperie de castraveți. Nu cred că e un preaplin, ci, mai degrabă, o fierbere împreună a realităților paralele ce clocotesc precum un „ecran cu purici” al televizorului căruia obișnuia să-i cadă antena. Dar, acum că toate antenele stau în picioare, Alberro della Vita e un triumf al anului 2015, an în care NASA a descoperit apă pe Marte și Homo naledi au intrat în istoria osoasă a omului.

Progresul pare văzut prin niște ochelari 3D, cu ajutorul cărora cometele trec pe lângă noi în drum spre servici. Nu există simț al progresului, ci poate că evoluția ne-a sădit un organ special pentru asta, cu care să credem ca și cum am avea un al doilea creier. Progresul merge mână în mână cu libertatea de expresie, care trebuie jucată în spații sigure și apărată de cei ce transformă violența într-o formă de expresie. E libertatea cuvântului, nu a acțiunii, o libertate în care cuvântul însuși se uită pe sine. Dar nu întotdeauna, căci, iată că, în 2015, prin puterea „cuvântului”, Irlanda devine prima țară care, prin vot popular, legalizează căsătoria de același sex, în timp ce cosmopoliții „adevărați” se înghesuie la Expo. Pe plan politic, 2015 înseamnă în continuare vizite diplomatice, alianțe și slăbiri de alianțe, frici comune legate de terorism și schimbările climatice sau sfârșitul unor ostilități vechi (precum cea dintre SUA și Cuba). Și totuși, în 2015, pentru o „clipă” (definită jurnalistic), marea frică nu mai sunt bombele sau extratereștrii, ci frica eurocentrică, frica primordială și constitutivă: frica omului de om. E aceeași frică, veche de milioane de ani, înscrisă în ochii a doi sălbatici care se întâlnesc, din întâmplare, la marginea pădurii, exceptând că, azi, întâlnirea se face prin garduri și privirea e în camera de filmat. Chiar dacă Quantum Computing reușește să unească realitățile virtuale prin intermediul qubit-ului care are două stări în același timp, 2015 ține oamenii la graniță, căci, dacă există un lucru pe care credem că îl știm cu certitutine, acela e că două stări sociale nu sunt posibile simultan: siguranța și lipsa de control.

Pentru România, 2015 a dat jos guvernul Ponta, a arătat că oamenii pot îngenunchea împreună în spațiul public, în memoria tragediei Colectiv. 2015 a însemnat și cărți și blocaje în trafic și seturi de pahare noi și The Look of Silence și multe alte lucruri despre care nu știm. Evenimentele dintr-un an nu sunt o poveste sau o listă, ci un „după” care explică un alt „după”, căci cum altcumva am putea simți timpul decât ca pe ceva ce urmează în urmă, nu pentru a completa, ci pentru a ne situa. Multe narațiuni contemporane ne situează la marginea timpului, poate tocmai pentru că poveștile și știrile despre atacuri și tragedii au rămas fără timp, căci conținutul lor e locul, spațiul geografic. Alberro della Vita a fost dat jos și autocarele de vizitatori s-au retras din parcarea imensă. Planeta a fost hrănită cu lumini și mâncăruri aduse la un loc din diferite colțuri ale lumii. O nouă formă de energie alternativă a fost descoperită în 2015: turistul fără facebook, cel care plătește biletul de intrare la Expo pentru a vedea și nu pentru a fotografia. Sper ca în 2016 să se reveină la privirea fotografică, cea care nu e interesată de arbori cu beculețe.

Călina Părău

Articole similare

[critificţiune] Provincia miracolelor

[critificţiune] Provincia miracolelor

Ştefan Baghiu – Din mijloc, despre centru

Ştefan Baghiu – Din mijloc, despre centru

Radio bytes @ KEXP

StudentFEST 2012 Timişoara – Workshop-uri şi cursuri de fotografie

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter