În căutarea propriului Neverland

Răzvan Rocaș27 aprilie 2018

Teatrul 3G din Târgu Mureş a aterizat în luna decembrie la Cluj, găzduit de spațiul Reactor, şi a oferit publicului un spectacol numit Neverland. Cu un text scris de Alexa Băcanu şi dirijat de regizoarea Leta Popescu, spectacolul este o trecere prin momentele cruciale pe care le întâmpină omul de-a lungul vieţii. O călătorie neîncetată şi o cursă plină de obstacole, de suferinţe şi de neajunsuri spre acel loc numit Neverland, un punct unic, unde libertatea fiecăruia este perenă, unde fiecare îşi găseşte seninătatea şi unde îşi poate plăsmui propria realitate, nemijlocită de niciun fel de convenţii externe. Însă calea care duce într-acolo este sinuoasă, iar de cele mai multe ori omul renunţă la ea pentru a se putea integra în structuri care îi sunt străine, adverse, pe care nu le va agrea niciodată. Spectacolul trasează un mare semn de întrebare asupra modului de-a zădărnici propria viaţă pentru a accede la un simulacru al acceptării individului în cadrele sociale, mai totdeauna rece şi neprimitor. Punctul de pornire este ziua în care cele patru personaje, un bărbat şi trei femei, se căsătoresc și se cunosc în curtea bisericii unde vor avea loc cununiile lor separate. Spectacolul va urmări evenimentele importante care se desfăşoară în vieţile acestora, vorbindu-se despre despărţire, despre decizia de-a ucide un copil nenăscut şi repercusiunile pe care le aruncă societatea asupra acestei opţiuni, ori nevoia de-a trăi bătrâneţile în singurătate. Cu toate că nunţile sunt declanşatorul, totul se desfăşoară descendent, pornind de la ultimele clipe ale fiecărui personaj, momente în care regretele ies la iveală şi detonează, de fapt, întreaga atmosferă şi poveste ale piesei.

Protagoniştii, odată conectaţi, scot la iveală o serie de nesiguranţe şi de frici pentru ceea ce va urma în vieţile lor. Fricile sunt cauzate de obstacole sociale, dar și interioare, care rămân însă neexprimate. Privitorul va simţi în prim moment angoasă şi repulsie pentru modul în care personajele vor alege să se manifeste, fie că ar fi vorba de un avort, de o căsătorie forţată sau despre suferinţa provocată de un secret ţinut ascuns faţă de toată lumea. Pe parcurs ce spectatorul ajunge să înţeleagă situaţia exterioară a fiecăruia şi interacţiunile acestora, precum şi gândurile şi reacţiile interioare, circumstanţă care ilustrează o imagine complet diferită, spectacolul se transformă într-o dublă oglindă: prima, îndreptată către personajele aflate pe scenă; cea de-a doua ar fi pentru personajele din public, cele care privesc şi simt că li se perindă într-o oarecare măsură viaţa înaintea ochilor, cele care se recunosc şi nu vor să recunoască. Reprezentaţia ar putea fi considerată un exerciţiu de onestitate prin care publicul să fie încurajat spre o introspecţie proprie, dar și un exercițiu de empatie cu personajele. În final, se ajunge la primele momente de viaţă, singurele care ar aparţine râvnitului Neverland.

În ciuda faptului că fiecare personaj îşi narează viaţa şi propriile necazuri, nu sunt rare momentele în care ceilalţi eroi preiau această sarcină, creând astfel o permanentă omniscienţă, în care fiecare personaj devine la rândul său un povestitor, iar alternanţele vocii narative se topesc într-un singur organism care comunică. Fiecare voce reprezintă de fapt o altă faţetă a aceleiaşi alegeri, și fiecare voce exprimă propriile doleanţe, precum traiul unei vieţi pe care s-o simtă normală, cu riscul aferent de a deveni una banală. Felul în care unul povesteşte despre celălalt creează familiaritate, şi tocmai acesta îi este ţelul: nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu este extraordinar, ci firesc. Desigur, scopul nu este acela de a bagateliza, ci de a-i aduce pe spectatori mai aproape, de a-i face să înţeleagă mai bine personajele şi prin ce trec ele. Cu alte cuvinte, de a activa în rândul oamenilor o doză de empatie, dar şi de-a trage un semnal de alarmă pentru cei care se află într-o stare de hibernare. Spectacolul îi încurajează pe toţi cei prezenţi să-şi caute propriul Neverland.

Scenografia este minimalistă şi tocmai de aceea este adecvată pentru acest spectacol. Nu există vreun moment în care să se simtă nevoia unui decor mai bogat sau a unei contextualizări mai exacte. Alexa Băcanu a ştiut să aşeze esenţa pe care a vrut s-o transmită atât de bine în textul ei şi să construiască o dramaturgie plină de emoţie, care nu se sustrage în vreun fel de la a vorbi direct şi răspicat. Leta Popescu a transformat această viziune într-un tur de forţă, plimbându-l pe spectator prin toate stările posibile, activând senzaţii precum cele de angoasă sau incertitudine interioară. Regizoarea vulnerabilizează privitorul prin cadre familiare, iar apoi îl expune continuu slăbiciunilor şi fricilor personajelor, transformând totul într-o sfâşietoare confesiune despre viaţă.

Neverland este un spectacol care induce multă nesiguranţă şi spaimă. O reprezentaţie care te scoate cu adevărat din zona de confort şi te plasează în mijlocul unui teren instabil, cu un bagaj de remuşcări. Cu toate acestea, este o încurajare pentru propria căutare necontenită a unui Neverland, pentru dispoziţia de a trece prin cele mai rele momente fără să renunţi o clipă la acest gând. Dar, cel mai important, spectacolul Teatrului 3G ţi se va întipări în minte, iar de la el vei pleca cu o viziune diferită. Toate acestea pentru că este o piesă foarte bună şi o dovadă incontestabilă a talentului dramaturgic.

de Alexa Băcanu
Regizor: Leta Popescu
Distribuţia: Raisa Ané, Laura Mihalache, Ştefan Mura, Pál Emőke
Scenografie: Szőke Zsuzsi
Muzică: Boros Csaba