Regia: Erik Poppe
2018, Norvegia
Film artistic. O oră jumătate. Nimic mai simplu pentru spectatorul antrenat, gata să bată la pas TIFF-ul și să bifeze cât mai multe evenimente. E foarte ușor, între atâtea filme, să vii la fiecare dintre ele detașat, perfect conștient că ceea ce vezi pe ecran e departe de tine sau pur ficțional. E ceea ce mi-am propus și eu; am pornit către diversele locații fără multe așteptări, ci mai degrabă curioasă și cu dorința de a-mi confirma că am făcut o selecție potrivită. U: 22 iulie a fost unul dintre filmele care a pus sub semnul întrebării tot ceea ce înțelegeam eu din cinema. Din acest motiv, mi-am dorit cu încăpățânare să scriu despre această experiență. Să transmit cât de multe pot din ceea ce am simțit timp de o oră jumătate. U: 22 iulie vine în 2018, la TIFF și reușește să deschidă conversații și să expună spectatorul, să-l incomodeze, să scormonească un trecut recent traumatic, încercând să prevină uitarea. De cele mai multe ori, un astfel de demers folosește discursul documentarului, cu mărturii și fapte clare. În acest caz, însă, Poppe alege să construiască o mixtiune între ficțiune și documentar. O prezentare verosimilă a faptelor nu lipsește din U: 22 iulie. Din contră, expunerea mizează pe inserții documentare; pornește de la câteva imagini de la atentatul din Oslo și urmărește apoi narativ o perspectivă detaliată a desfășurării masacrului, scenariu bazat pe mărturiile supraviețuitorilor.
2011, 22 iulie, o insulă din Norvegia, o tabără de vară organizată de Partidul Laburist. O oră și jumătate mai târziu, atacatorul (Breivik) este prins, lăsând în urma lui 69 de morți și zeci de răniți. Un act care a folosit viețile altora pentru a transmite un mesaj de ură, extins la nivelul unui întreg popor. Multe lucruri pentru care niciun număr de ani nu va fi de ajuns ca să fie lăsate în urmă. Poppe alege să nu expună o perspectivă panoramică, generală, ci să se apropie de personaje. Între cadrele intense ale atacului se întrepătrund momente de liniște aparentă, care intensifică teroarea resimțită de personaje, dar și impactul resimțit de spectatori.
Filmul nu îți permite nicio clipă să stai comod în scaun. Printr-o serie de close-ups intruzive și mișcări lente, inclusiv de la nivelul solului, camera pare să se întrebe ce-ar putea face, cum să acționeze. Decizia este una onestă; nu există acte eroice, ci doar mici gesturi demne, raportate la contextul existent. Drept dovadă, acțiunea filmului poate fi redată succint, însă una dintre reușitele filmului este impactul emoțional al acestuia, care nu poate fi cuprins în cuvinte. Faptul că nu se oferă foarte multe detalii despre context îi conferă un caracter de universalitate, dovedind că pentru ca astfel de evenimente să se întâmple nu este necesar un cadru spațio-temporal anume. Producția a fost realizată pe parcursul a cinci zile, cu actori amatori, iar Poppe a editat foarte puțin, nu a folosit deloc muzică și a utilizat duble netăiate, tehnică care apropie foarte mult spectatorul de personaj, inserându-l în acțiune. Alegerea de a urmări un singur protagonist de-a lungul filmului (Kaja, o tânără de 18 ani) dă impresia de continuitate, ca și cum filmul ar fi fost creat dintr-o singură dublă. Așadar, privitorul explorează dinamica protagonistei, alături de dilemele etice care se întrevăd pe parcursul atacului. Nu în ultimul rând, însăși apariția atacatorului e oarecum fantomatică, ea fiind mai degrabă sugerată de teroarea de pe chipurile personajelor.
U: 22 iulie e un film care incomodează, provoacă incertitudini și face apel la memorie. Privitorul poate înțelege mai multe, chiar dacă nu cunoaște amănunțit contextul. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care aș recomanda filmul oricui ar dori să afle mai multe informații. Perspectiva atentă pe care mizează Poppe ajută spectatorul să asimileze mai ușor impactul emoțional. Mai mult decât atât, filmul demonstrează că trecutul european recent are nevoie, pentru explicitare și contextualizare, de mai multe încercări de acest gen.
Elena Rusu
No Comment