ball&chain
fericirea ne-ar fi izolat.
sub frunzele de cucută ale duminicii în scrânciob
când lumea cât vezi cu ochii-i a ta
nu creşte nimic.
sunt un om trist într-un stabiliment falimentat.
între peturi goale, nisip şi cochilii,
narez dragostea care te-omoară
la 20.
sunt un om pentru care nu s-a făcut niciodată
linişte.
vocea mea a concurat megafoanelor,
acusticii din amfiteatre,
başilor din cămin.
vocea mea s-a risipit pe străzi cu vile,
în hipodroame pustii, la marginea deceniului întâi.
ce aveam de spus desfidă legile şi visele tale.
ca invalizii din naştere
care au aşteptat miracole,
isterici în azilele de pe lângă eparhii,
sunt rău, sunt hain,
mă uit cu jind la semenii mei.
îmi urăsc mulţumirile marginale,
prânzul ieftin pe canapele umplute cu talaj,
tristeţea de chiriaş discret, infuzată-n patchouli,
mirosul de carte veche
al tricourilor primite de-acasă,
pe tine, slabă şi jigărită sub amestecuri de tricot,
tragică fată de la franceză-
dau cu piciorul străchinii cu mâncare,
muşc mâna care mă hrăneşte,
nu văd frumuseţea crinilor câmpului
în nudul înmugurit al unui învins.
dar părul tău plin de flori de măr
urbane n-a încărunţit încă,
în mâinile tale e funia de argint,
inima ta care nu se lasă alungată cu pietre
lipeşte vasul de aur.
(ilustrație de Andrada Haș)
