Un poem de Olga Ștefan

Un poem de Olga Ștefan

ball&chain

fericirea ne-ar fi izolat.
sub frunzele de cucută ale duminicii în scrânciob
când lumea cât vezi cu ochii-i a ta
nu creşte nimic.

sunt un om trist într-un stabiliment falimentat.
între peturi goale, nisip şi cochilii,
narez dragostea care te-omoară
la 20.

sunt un om pentru care nu s-a făcut niciodată
linişte.
vocea mea a concurat megafoanelor,
acusticii din amfiteatre,
başilor din cămin.

vocea mea s-a risipit pe străzi cu vile,
în hipodroame pustii, la marginea deceniului întâi.
ce aveam de spus desfidă legile şi visele tale.

ca invalizii din naştere
care au aşteptat miracole,
isterici în azilele de pe lângă eparhii,
sunt rău, sunt hain,
mă uit cu jind la semenii mei.
îmi urăsc mulţumirile marginale,
prânzul ieftin pe canapele umplute cu talaj,
tristeţea de chiriaş discret, infuzată-n patchouli,
mirosul de carte veche
al tricourilor primite de-acasă,
pe tine, slabă şi jigărită sub amestecuri de tricot,
tragică fată de la franceză-

dau cu piciorul străchinii cu mâncare,
muşc mâna care mă hrăneşte,
nu văd frumuseţea crinilor câmpului
în nudul înmugurit al unui învins.

dar părul tău plin de flori de măr
urbane n-a încărunţit încă,
în mâinile tale e funia de argint,
inima ta care nu se lasă alungată cu pietre
lipeşte vasul de aur.

(ilustrație de  Andrada Haș)

Olga Ştefan

Articole similare

Poeme – Horia Corcheș

Poeme – Horia Corcheș

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Poeme – Raluca Boantă

Poeme – Raluca Boantă

Poeme – Dan Sociu

Poeme – Dan Sociu

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter