Nicoleta Esinencu este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați dramaturgi din Republica Moldova. A pus bazele Teatrului-Spălătorie din Chișinău, iar piesele ei s-au jucat în România, Germania, Austria, Franța, Japonia, Rusia. Spectacolele sale problematizează subiecte actuale printr-un discurs tranșant și atent la subtilitățile sistemului în care trăim. Printre cele mai cunoscute se numără: Recviem pentru Europa, Clear history, Fuck you, Eu.ro.Pa!, American Dream, A(II)RH+.

În 7 aprilie va pune în scenă spectacolul Baladele Memoriei la Reactor, alături de Ionela Pop, Raul Coldea, Oana Hodade și Doru Taloș.

Maria Fărîmă: În urma discuției de săptămâna trecută de la Contrasens despre caracterul (a)politic al teatrului s-a ajuns la concluzia că teatrul e cu certitudine politic. Cum înțelegi teatrul politic? Ce înseamnă pentru tine personal, cum îl percepi sau îl definești?

Nicoleta Esinecu: Pentru mine este evident că atâta timp cât trăim într-o lume în care și politicul, și societatea ne influențează direct viața, tot ce facem este politică. Apa care curge în robinetele noastre este politică. Apa îmbuteliată în sticlă este politică. Apa care se vinde este politică. Aerul este politic… Putem continua… Evident că și teatrul este politic prin deciziile pe care le luăm și prin cum facem ca acesta să funcționeze.

M.F.: Există preconcepția că actorul are un text în față, să presupunem că ia o piesă de Ionesco, și o reproduce ad litteram. Însă, știm că în spatele unei reprezentații există un întreg proces de documentare foarte diferit de la un spectacol la altul. Ce presupune etapa documentării și cât de importantă este pentru mesajul pe care îl transmite?

N.E.: Bineînțeles că e diferit. Mi se pare superficial să abordezi textul doar ca pe niște cuvinte care sunt scrise în afara lumii în care trăim. Or, ele nu sunt scrise în afară, sunt scrise într-un context și trebuie să le citești în interiorul acestuia. Faptul că alegi un text este deja un demers. De ce alegi un text scris atunci și vrei să îl arăți azi? Documentarea e complicată și presupune foarte multe etape, iar odată începută nu pot zice că se oprește undeva. Premiera a avut loc, dar tu continui să citești, să aduni material, să te informezi, să mai adaugi ceva la arhiva pe care o ai deja. E un proces continuu. Intervenim destul de mult și după premieră, întrucât în timp vrem să punem alte accente sau aflăm lucruri noi despre tema la care am lucrat.

N.E.: Nu prea avem conceptul de teatru independent foarte bine definit. Noi avem niște teatre independente care, de fapt, sunt mai mult niște teatre private care funcționează într-un regim mai comercial, mai de revistă, de show, mai de vândut bilete. Teatrul independent ar presupune totuși puțin altceva.

M.F.: Care e starea teatrului independent în Republica Moldova?

M.F.: Puneți în scenă subiecte actuale, deranjante, sensibile (violența, discriminarea, propaganda, identitatea, munca ilegală, sexismul, homofobia, marginalii etc.) pentru societatea noastră. Care este receptarea acestora în contextul în care oamenii admit existența lor, dar uneori se simt incomod să le vadă pe scenă?

N.E.: Reacțiile sunt foarte diferite. Sunt oameni care se sensibilizează și pentru care e foarte important ceea ce facem. Sunt oameni pentru care contează acest mesaj, fiindcă iese cineva și vorbește despre problemele lor. Unii dintre ei nu sunt pregătiți să vorbească astăzi și astfel se simt susținuți. Aici mă gândesc, de exemplu, la piesa Dragă Moldovă, putem să ne pupăm puțin de tot, care este cu și despre comunitatea LGBTQI+. Noi credem că suntem într-o bulă care, doamne, bula asta e totul…dar nu-i chiar așa. Bula asta în care ne aflăm are suficiente probleme și există foarte mult sexism și homofobie în interiorul ei chiar dacă lumea nu recunoaște și nu înțelege lucrul acesta.

M.F.: Apropo de bula aceasta, acum îmi vine în minte și unele discursuri promovate de activiști, care la un moment dat par să se contrazică.

N.E.: Da… în momentul în care ești activist și discursul tău este că nu toată lumea trebuie să aibă dreptul la vot, trebuie să fie selectiv, să voteze doar cei care au studii, care au demonstrat nu știu ce…atunci cred că nu percepi nimic din ceea ce faci. Asta vine probabil și din faptul că trăim în epoca în care oamenii se promovează în ultimul hal. Toți își creează o imagine despre ei care nu este nici pe departe ceea ce sunt. Își scriu niște cuvinte în fața numelui ca și cum asta e important. Mai nou, toți sunt scriitori, activiști, formatori de opinie… dar ce înseamnă astea?

M.F.: R. Moldova e într-o continuă criză identitară, suferă de un fel de sindrom identitar. Montați piese atât în română, cât și în rusă. E un semn de reconciliere, de respect pentru public sau altceva?

N.E.: Din start ne-am propus și credem că este important să aducem în aceeași sală oamenii care trăiesc în societatea noastră. Și ăsta e un foarte bun început de dialog între noi. E o mare problemă această criză identitară și, de obicei, politicienii se folosesc de acest moment, lansând foarte multe provocări pentru un discurs de ură. De aceea credem că am putea să începem să vorbim despre toate acestea într-o sală de teatru. Noi, de fapt, avem probleme comune. Și ele nu depind de identitatea noastră sau de felul cum ne identificăm. Unii nici nu se mai identifică cumva, iar asta mi se pare ok.

M.F.: Ce ne poți spune despre generația tânără de artiști din Moldova? Există speranțe că arta poate produce schimbări sociale?

N.E: Din ceea ce cunosc eu, mulți artiști lucrează în străinătate, fiindcă în Moldova nu au posibilități sau bani de producție. Noi nu avem un muzeu de artă contemporană, de exemplu, sau alte muzee nu sunt foarte interesate să promoveze arta contemporană, și atunci, bineînțeles că nume precum Pavel Brăila care este cel mai cunoscut artist pe care îl are Moldova, va fi mult mai vizibil în afară. Recent, am văzut câteva lucrări la proaspeții absolvenți de la Colegiul de Arte Plastice ,,Alexandru Plămădeală”. Mi-a atras atenția o lucrare despre refugiați a Cătălinei Bucos. Mi-a trezit această… nici nu-i vorba de speranță, dar cumva plăcere că uite, sunt oameni tineri care au ce zice.

M.F.: Lași impresia de om care nu are frici. Așa e? Ai o idee de spectacol controversată pe care ți-ar fi frică să o pui în scenă sau ai avea reticențe?

N.E.: Nu pot să spun despre mine că sunt un om care nu are frici. Dimpotrivă, am multe frici chiar dacă aparent lumea crede că știu foarte bine ce fac. Am foarte multe dubii, dar pur și simplu le-am acceptat. Lucrurile sunt mai complexe decât alb și negru, dubiile și fricile mă ajută să lucrez cu ceea ce vreau să înțeleg. Dacă mi-e frică de moarte, o să încerc să o înțeleg vorbind despre asta.

De exemplu, următorul spectacol la care o să lucrez va fi o coproducție a Teatrului-Spălătorie cu Teatrul Hebbel am Ufer din Berlin și e despre conceptul de familie în societatea de astăzi. Va fi un spectacol în care o să vorbesc și despre mine, și despre familia în care am crescut și bineînțeles că mi-e frică. Cât înțeleg eu, până unde pot să povestesc, până unde e corect să povestesc?

M.F.: Ce îi lipsește teatrului azi?

N.E.: Îi lipsește discursul acela pe bune. Teatrul are tendința și îi place foarte mult să camufleze un discurs. Există o tendință în lumea teatrului în general să mai bagi și-un cântec, și-un dans ca nu cumva publicul să se simtă deranjat. Și cred că nu mai trăim în momentul în care trebuie să ne menajăm unii pe alții. Cred că lipsește o relație mai sinceră și mai directă cu publicul.

M.F.: Ce crezi că lipsește societății? Ce o dezbină?

N.E.: O să zic un lucru pe care l-a auzit toată lumea de o sută de ori, sună deja super patetic și de aceea nu mai vrea nimeni să-l audă: solidaritatea. Lipsește acea deschidere față de celălalt. Uite un exemplu dintr-un interviu din spectacolul Baladele Memoriei pe care îl punem în scenă în curând. Cineva zice – și cred că asta e cel mai reprezentativ acum – că lumea nu mai e așa cum a fost. Înainte lumea lăsa porțile deschise, ușa era deschisă, venea vecinul, povesteați… Ori, asta lipsește, să deschidem ușile, să avem încredere, să vorbim unii cu alții și poate dacă ne-am auzi ar apărea și solidaritatea.

M.F.: Lansați pe 7 aprilie la Reactor Baladele Memoriei. Despre ce e spectacolul?

N.E.: E un spectacol în special despre persoanele vârstnice, despre ce înseamnă să lucrezi o viață și să n-ai pensie, să treci prin perioada aia de tranziție în care lucrurile au fost date peste cap și să ieși din ea demn. Să ieși trecând prin sute de situații în care n-ai avut serviciu, a trebuit să te reprofilezi, să faci niște lucruri la 40-50 de ani ca să-ți hrănești copiii, să reziști în toată schema aceasta a capitalismului care avansa pur și simplu ca buldozerul și ștergea tot. Sunt mai multe voci care apar în spectacol și care vorbesc despre ieri, azi și despre mâine. Această temă a venit cumva și din experiența mea personală de a-i vedea pe părinții mei la pensie sau de a-i vedea pe alți bătrâni care au rămas singuri, cu tristețea și privirea aia în ochi…

M.F.: Îți mulțumesc și așteptăm avanpremiera!

Fotografie: Institutul Cultural Român

Ilustrații: Roxana-Florina Pop