Prima vizită la Cluj-Napoca a festivalului de documentare DokStation a fost un double feature de excepție, oferindu-ne atât proiecția documentarului lui Marco Posia despre trupa cult a New Yorkului, Swans, cât și un concert solo Michael Gira, singurul element constant al trupei și motorul întregului fenomen. Organizate în două seri consecutive, ambele evenimente au avut loc la Cinema Arta, care va intra din nou în circuitul evenimentelor clujene, de data aceasta permanent.
Where Does A Body End? a avut premiera în 2019 la Lisabona, oferind o finalitate anilor de filmare petrecuți în turneuri, luând interviuri și analizând arhiva personală a trupei. Marco Posia își construiește documentarul în jurul singurei constante din Swans – Michael Gira – pornind de la începuturile trupei, trecând în revistă și copilăria muzicianului, până în 2017, când are loc turneul final al trupei în forma sa de la momentul respectiv.
Ca o regulă nespusă, Gira devine creatorul și adevăratul centru al ceea ce înseamnă Swans, fără să fie oferită cu adevărat atenție celorlalți membri ai trupei de-al lungul anilor. Desigur, figuri precum Jarboe, Norman Westberg sau Thor Harris aduc aminte publicului că nu este vorba de un one-man-show, dar nu cât să șteargă întreaga mitologie pe care Michael Gira o duce în spate de ani de zile, ba chiar o întăresc. Acesta nu este în mod realist un reproș care poate fi adus documentarului, întrucât așa a fost văzut muzicianul dintotdeauna, toate poveștile de la concertele Swans avându-l pe el în comun, iar oamenii gravitând aproape din inerție în jurul lui. Cu toate acestea, disproporționalitatea se simte, documentarul nefiind salvat de aparițiile propriu-zise destul de rare ale muzicianului-cheie.
Pentru fanii trupei, Where Does A Body End ? reprezintă, din punctul de vedere al conținutului, o adevarată comoară, selecția de filmări și fotografii din arhiva trupei făcută de Posia dovedindu-se a fi de excepție, cu material aproape doar exclusiv și o narațiune potrivită care să îl susțină. De asemenea, evoluția trupei este foarte clar contextualizată, referindu-se și la alte trupe din peisajul din care s-au dezvoltat Swans, cu precădere Sonic Youth – Thurston Moore ia cuvântul pe parcursul documentarului pentru a oferi un nou nivel de înțelegere asupra fenomenului Swans, de data aceasta ca și coleg de breaslă. Un alt element care va aduce zâmbetul pe buze publicului actual sunt cameo-urile multor muzicieni din noile valuri, care fie au crescut cu muzica lui Gira sau au descoperit-o recent și transmit acel entuziasm contagios prin cuvintele lor de admirație și poveștile absolut banale, dar pe care toți fanii Swans le-au trăit.
Din perspectiva construcției documentarului, nu ai putea spune foarte mult, Marco Posia alegând să își aranjeze narațiunea din punct de vedere cronologic, bazându-se de materiale din arhivă și interviuri fără o implicare artistică deosebită, de altfel total nepotrivită subiectului. Where Does A Body End ? nu devine un obiect de cinema pe care l-ai putea admira în afara sferei lui, ci un document arhivistic pus la îndemâna publicului, un produs final, concret, care chiar dacă nu scapă de mitologizări și influențe, reprezintă istoria unei trupe cult newyorkeze care în deceniile de activitate au creat un nou drum pentru muzica contemporană.
Am plecat de la proiecție zâmbind și cu ultimele imagini încă întipărite bine în minte; cu toate că am fost cu doi ani în urmă la un concert de-al lor, faptul că am putut vedea mai departe de zgomotul și atmosfera de atunci m-a entuziasmat pentru următorul concert pe care l-aș putea prinde. Norocul meu a fost că acesta era chiar seara următoare, căzând și eu în mitologia lui Michael Gira, crezând că e suficient să îl aud solo ca să trăiesc iar experiența Swans.
(fotografie via wheredoesabodyend.com )
Jessica Brenda
Absolventă de Studii Irlandeze și fotograf de concerte, cu un interes pentru orice domeniu ce presupune descentrarea umanului.
