Il nullafacente –  a încetini timpul prin nimic

Il nullafacente – a încetini timpul prin nimic

         Februarie 2019, studio Euphorion. Seară de premieră la Teatrul Național Cluj.  Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, câștigător al câtorva premii, prezent pe numeroase scene și la festivaluri. Asemănat în unele articole cu Pirandello. Din curiozitate, îl ascult în câteva interviuri. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult către spectacol este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Regie pe care a mai semnat-o, pe același text, în Italia. Pe Bacci îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil, puternic vizual. Un mod de a construi care merge spre teatru clasic și care poate fi ușor adaptat atât pentru sala mare, cu o distribuție consistentă, cât și pentru studio, cu un public restrâns și o distribuție mai puțin numeroasă. Un tip de teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine cu spectatorul experimentat. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție. Un risc cu care regizorul vine asumat pe scenă: apelul la o sală de studio, intimă, care cere un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. În cazul de față, actorul nu părăsește nicio clipă scena; el rămâne în penumbră, spectral, în timp ce lumina urmărește succesiunea scenelor. 

Februarie 2019, studio Euphorion. Seară de premieră la Teatrul Național Cluj.  Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, câștigător al câtorva premii, prezent pe numeroase scene și la festivaluri. Asemănat în unele articole cu Pirandello. Din curiozitate, îl ascult în câteva interviuri. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult către spectacol este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Regie pe care a mai semnat-o, pe același text, în Italia. Pe Bacci îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil, puternic vizual. Un mod de a construi care merge spre teatru clasic și care poate fi ușor adaptat atât pentru sala mare, cu o distribuție consistentă, cât și pentru studio, cu un public restrâns și o distribuție mai puțin numeroasă. Un tip de teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine cu spectatorul experimentat. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție. Un risc cu care regizorul vine asumat pe scenă: apelul la o sală de studio, intimă, care cere un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. În cazul de față, actorul nu părăsește nicio clipă scena; el rămâne în penumbră, spectral, în timp ce lumina urmărește succesiunea scenelor. 

         Înainte de toate, spectacolul urmează o construcție clară, inteligibilă, cu un ton predominant tragic. Din primele secvențe, este evident deznodământul, dar direcția de desfășurare nu este deconspirată. Echilibrat și calculat, Bacci dovedește o mână sigură în elaborarea momentelor de tensiune, reușind totodată să le alterneze cu secunde de respiro, pentru a permite publicului să se destindă. Piesa lui Santeramo susține acest echilibru, prin crearea unui personaj care duce la extrem opusul lui il nullafacente. Contrastul cu celelalte patru personaje este intenționat exagerat, ceea ce creează o succesiune de momente comice. Totuși, tonul preponderent tragic impus spectacolului persistă și se impregnează în reacțiile publicului, care sunt scurte și reținute. Atmosfera creată în incipit extinde în sală o tăcere și o încremenire aproape unanime.

E genul de reprezentație care își urmează tempoul, cu personaje care sunt împreună doar prin prisma spațiului și care se regăsesc foarte puternic în câteva reacții umane creionate cu tușe groase. Fiecare dintre personaje aleargă după un moment anume, își are propria obsesie și un mod distinctiv de a reacționa. Toate motivațiile lor se leagă de a dovedi că sunt capabile de performanță, eficiență și productivitate, în concordanță cu motto-ul prezentului. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea. E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, care e dus până la extreme de protagonist (Cătălin Herlo). El aplică cu răbdare și rigurozitate tehnica așteptării în fața bolii terminale a soției (Ramona Dumitrean), ignorând încercările doctorului (Cristian Grosu) și ale cumnatului (Ovidiu Crișan) de a-l determina să acționeze. Pe parcurs, protagonistul va lăsa această decizie în fundal, intensificând ritmul spectacolului. Cu ea vine o destabilizare a echilibrului inițial, care nu face decât să accentueze necesitatea reîntoarcerii la încetinirea timpului prin nimic. Drept răspuns la presiunea exterioară, protagonistul va aplica propriile principii și nu se va mișca din propriul scaun nici măcar atunci când soția bolnavă își va pierde cunoștința în fața lui. Continuarea unei acțiuni mecanice, lipsite de efort, este susținută de tăcere și de lipsa unei alte reacții la ceea ce se întâmplă, lucru care se dovedește a fi un laitmotiv pe parcursul spectacolului. Răspunsurile protagonistului în raport cu evenimentele care se derulează provoacă o reacție tensionată la nivelul spectatorului, miza părând absurdă și întrucâtva tenebroasă. Într-o lume al cărei motto este productivitatea și cuantificarea rezultatelor, o lipsă de activitate apare ca fiind un contrast periculos, indezirabil.

Din acest punct de vedere, jocul scenic susține cu succes miza spectacolului. În același timp, chiar dacă în mintea protagonistului metoda e clară, cu ajutorul intervenției celorlalți, ea generează pe parcurs o ciocnire mentală între cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Ce rămâne din încercarea de a câștiga timp și goana acerbă către a prelungi un moment a cărui finalitate amânată îți este cunoscută de la începutul cursei. A-ți întoarce timpul în mod exclusiv către tine. A-l încetini prin nimic. Și cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care refuză să alerge după lucrurile care prelungesc agonia. Acestea sunt doar câteva dintre pistele pe care le explorează Il nullafacente.

Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în spectator și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic: un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.

         Înainte de toate, spectacolul urmează o construcție clară, inteligibilă, cu un ton predominant tragic. Din primele secvențe, este evident deznodământul, dar direcția de desfășurare nu este deconspirată. Echilibrat și calculat, Bacci dovedește o mână sigură în elaborarea momentelor de tensiune, reușind totodată să le alterneze cu secunde de respiro, pentru a permite publicului să se destindă. Piesa lui Santeramo susține acest echilibru, prin crearea unui personaj care duce la extrem opusul lui il nullafacente. Contrastul cu celelalte patru personaje este intenționat exagerat, ceea ce creează o succesiune de momente comice. Totuși, tonul preponderent tragic impus spectacolului persistă și se impregnează în reacțiile publicului, care sunt scurte și reținute. Atmosfera creată în incipit extinde în sală o tăcere și o încremenire aproape unanime.

E genul de reprezentație care își urmează tempoul, cu personaje care sunt împreună doar prin prisma spațiului și care se regăsesc foarte puternic în câteva reacții umane creionate cu tușe groase. Fiecare dintre personaje aleargă după un moment anume, își are propria obsesie și un mod distinctiv de a reacționa. Toate motivațiile lor se leagă de a dovedi că sunt capabile de performanță, eficiență și productivitate, în concordanță cu motto-ul prezentului. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea. E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, care e dus până la extreme de protagonist (Cătălin Herlo). El aplică cu răbdare și rigurozitate tehnica așteptării în fața bolii terminale a soției (Ramona Dumitrean), ignorând încercările doctorului (Cristian Grosu) și ale cumnatului (Ovidiu Crișan) de a-l determina să acționeze. Pe parcurs, protagonistul va lăsa această decizie în fundal, intensificând ritmul spectacolului. Cu ea vine o destabilizare a echilibrului inițial, care nu face decât să accentueze necesitatea reîntoarcerii la încetinirea timpului prin nimic. Drept răspuns la presiunea exterioară, protagonistul va aplica propriile principii și nu se va mișca din propriul scaun nici măcar atunci când soția bolnavă își va pierde cunoștința în fața lui. Continuarea unei acțiuni mecanice, lipsite de efort, este susținută de tăcere și de lipsa unei alte reacții la ceea ce se întâmplă, lucru care se dovedește a fi un laitmotiv pe parcursul spectacolului. Răspunsurile protagonistului în raport cu evenimentele care se derulează provoacă o reacție tensionată la nivelul spectatorului, miza părând absurdă și întrucâtva tenebroasă. Într-o lume al cărei motto este productivitatea și cuantificarea rezultatelor, o lipsă de activitate apare ca fiind un contrast periculos, indezirabil.

Din acest punct de vedere, jocul scenic susține cu succes miza spectacolului. În același timp, chiar dacă în mintea protagonistului metoda e clară, cu ajutorul intervenției celorlalți, ea generează pe parcurs o ciocnire mentală între cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Ce rămâne din încercarea de a câștiga timp și goana acerbă către a prelungi un moment a cărui finalitate amânată îți este cunoscută de la începutul cursei. A-ți întoarce timpul în mod exclusiv către tine. A-l încetini prin nimic. Și cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care refuză să alerge după lucrurile care prelungesc agonia. Acestea sunt doar câteva dintre pistele pe care le explorează Il nullafacente.

Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în spectator și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic: un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.

Text: Elena Rusu

Foto: Nicu Cherciu / Teatru Național Cluj-Napoca

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Experiența civică – soft guerrilla (2019)

Experiența civică – soft guerrilla (2019)

Când singurătatea devine colectivă – Exeunt

Când singurătatea devine colectivă – Exeunt

Streaming the Future: Agency in Westworld and Devs (2020)

Streaming the Future: Agency in Westworld and Devs (2020)

Să nu ucizi (2018) – Să te speli pe mâini

Să nu ucizi (2018) – Să te speli pe mâini

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter