Daniela Hendea – Ofrendas în cranii de zahăr (proză)

Daniela Hendea – Ofrendas în cranii de zahăr (proză)

Día de Los Muertos. O día cât trei zile, timp destul pentru cei rămași să-i ademenească înapoi pe cei plecați. Nu rezistă ispitei de-a se convinge cu ochii ei cum se petrecea ademenirea asta.

Odată cu credința, cel mai greu se despărțise de promisiunea vieții veșnice. Renunță cu inima strânsă la ceea ce crezuse că era singura cale de a-și mai strânge în brațe părinții. Iar acum să înțeleagă, din contopirea tradițiilor catolice cu cele aztece, că i-ar putea întoarce ea pe ei odată pe an, timp de trei zile?

Ce-ar spune, cum ar reacționa, dacă măcar unul din ei și-ar face simțită prezența? Întâi să-i întoarcă, apoi vede ea. Doar n-o să dea bir cu fugiții. Însă trebuia să pregătească terenul.

Anul acesta ritualul se-ntâmpla într-o sală de lângă brutăria din centru. Sfârșit de octombrie în sudul Texasului, la trei ore de granița cu Mexic. Căldura vâscoasă îi potopea ochiurile tricoului, porii feței, dilatându-i vinișoarele din piele. Se șterse pe bărbie cu-n șervețel, apoi apăsă cu încredere pe clanță. Clopoțelul de la intrare i-ar fi trădat prezența, să-i fi ieșit cineva-n întâmpinare. Însă, nici țipenie de om. Singurele gesturi de bun venit le fluturau dreptunghiurile de hârtie perforate-n formă de cranii stilizate. Fâșiile de papel picado spânzurau din tavan, fâlfâind în expirația statornică a aerului condiționat. În încăpere erau aprinse candele, singurele focare de lumină. Siluetele sfinților pe sticlă inspirau, expirau, ieșind, apoi revenind în focus.

De-a lungul pereților se aliniau altarele. Ofrendas. Împodobite pentru întâmpinarea fiecărui spirit așteptat. Trei de-a lungul fiecărui perete, cu două în centru. Se perindă printre ele și se opri în fața unuia din colț.

De sub arcul florilor de gălbenele, chempasuchil, coborau trei rafturi căptușite cu satin albastru. Pe cel de sus, o fotografie mare alb-negru cu ramă aurie. Se înclină să poată citi numele scris pe marginea de jos. José Lobato. Al doilea raft era ocupat aproape în întregime de o chitară, un teanc de partituri, o fotografie color c-un tată arătându-i fiicei lui cum să țină chitara în brațe. Pe cel de jos, printre ghirlandele de flori de hârtie creponată, farfurii cu tamales sleite și posmagi din pan de muerte, o inimă modelată anatomic din lut, încoronată cu inflorescențe de chempasuchil. Venele, arterele pictate-n albastru și roșu o tăiau de-a curmezișul, păreau că pulsează. Făcu un pas înapoi. Cuprinse cu privirea întreaga panoramă.

Citise despre ofrendas. Că rafturile vin fiecare cu semnificația lor. Treimile consacrate: pământ, cer, purgatoriu. Tatăl, fiul, duhul sfânt. Că parfumul gălbenelelor ar însemna călăuză olfactivă dintr-o lume într-alta. Obiectele dragi din timpul vieții ar răsfrânge sufletul întors ca-ntr-o oglindă ciuruită. Espejo picado. Inspiră adânc. Mirosul florilor era însă vag, ofilit. Ea ar face un arc din…din ce fel de flori? Din caprifoi, da! Madreselva. Dacă tot veni vorba de parfumuri puternice. Vecinii de la patru plantaseră niște răsaduri de caprifoi la parterului blocului. După vreo trei ani vița ajunsese la etajul lor, la trei! Primăvara stăteau pe scaunele din fier forjat, ea adulmecând melanjul îmbătător: duhoarea amăruie a țigării Snagov din care trăgea-n piept maică-sa, și mireasma dulceagă a florilor de caprifoi.

Fotografii ar avea de expus? Cu maică-sa purta una mică-n portmoneu. Stătea râzând cu mâna la gură, alături de soacră-sa, amândouă în capoturi de casă. Un instantaneu neplănuit. Își amintea că-n ultimii ani își vorbeau puțin, doar cât era nevoie. Fotografia asta trăda aproprierea dintre ele. Odată. Maică-mea nu-i putea ierta că-i ascunsese boala psihică a lui taică-meu înainte de căsătorie. Îi veni în minte un portret atins de creion chimic la gene, de-a lungul sprâncenelor, pe conturul buzelor, uitat în casa de la țară. Pe acela ar fi vrut să-l aibă, dacă n-ar fi zăcut undeva în pod, crestat pe margini de șoareci și învelit în falduri de praf.

Făcu în minte inventarul obiectelor care-o legau de părinți, și pe care le adusese cu ea: cartea preferată a lui tati, Bătrânul și marea. Auzea vocea lui ridicând și coborând cuvintele din titlu, de parcă erau valuri. Și scriitorul preferat al lui mami: Isaac Bashevis-Singer. Cu asta s-a ales cel mai de preț din partea lor: mania cititului. Că, de altfel, mama ei murise când avea ea 18 ani, în ultimul trimestru din liceu. Iar tatăl ei… murise atunci și el, cel puțin pentru ea și fratele ei. Numai sticla verzuie de băutură îi mai reflecta ochii, îi aburea respirația. Mai avea și-un lănțișor de aur, chipul fecioarei Maria gravat pe pandativul cu marginile buclate. Îl primise de la ei la paisprezece ani. Subțire, firav, aur ieftin, însă rezistase câteva decenii. Probabil pentru că nu-l purtase. Îl păstra ascuns într-un buzunărel de catifea în cutia din lemn cu gablonțuri.

Dacă s-ar putea ivi din senin, ar mai fi vrut bibeloul din porțelan sidefiu. Calul sprijinit pe picioarele din spate în vitrina din camera mare pe un mileu oblong croșetat de mami. Una din copitele în aer se ciobise cumva din vina ei, deși nu-și putea aminti cum se-ntâmplase. Calu-acesta apărea-n toate fotografiile de familie, când toți patru se înghesuiau în colțul cel mai arătos, mai ordonat al apartamentului.

În schimbul calului de porțelan se mulțumi cu tradiția amerindiană, craniile de zahăr glazurate în culori aprinse, presărate cu sclipici. În mijlocul lor, semeața Catrina. La calavera Catrina, domnitoarea morții la mexicani. Femeia-schelet cu fața umbrită de borurile largi ale unei pălării împopoțonate cu pene. Rânjetul ei cu toți dinții descoperiți ar recunoaște: todos somos calaveras.

Toți suntem la urma urmei schelete, traduse ea cu voce tare. Doar n-o auzea nimeni. Calaveras!, îndrăzi să ridice vocea, și izbucni-n râs. În ciuda costumelor stridente în care ne recităm cu voce tare poezia la serbarea-kitsch cu titlul de viață. La acest gând al ei tivul de satin al raftului de jos îi netezi glezna. Pisica cenușie ce picotise tot timpul sub altar se dezmorțea.

Text de Daniela Hendea

Imagine de George Szabo

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Teona Farmatu

Poeme – Teona Farmatu

the unexpected joy of missing out

the unexpected joy of missing out

Poeme de Tomasz Różycki

Poeme de Tomasz Różycki

Matei Hutopila – Poeme

Matei Hutopila – Poeme

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter