Adrian Schiop – ultima zi de hostel

Adrian Schiop – ultima zi de hostel

Sau poate ar fi mai frumos să povestesc toată ziua aia, ultima zi de hostel,

so, toată ziua mă simţisem singur, mă trezisem cu o senzaţie nasoală de frig şi singurătate, probabil visasem ceva în legătură cu asta şi când deschisesem ochii singurătatea din vis alunecase firesc în singurătatea din lumea reală, faptul că trebuia să plec din hostel şi că în hostel distracţia se terminase de o bună bucată (acum, când scriu asta, stau într-un pat de motel şi ascult muzică la radio),

în fine, când am intrat în bucătărie am avut o senzaţie de linişte stranie, nimeni nu ţipa, nu trântea tigăi, nimeni nu mai dormea pe jos, cum obişnuia să facă până nu de mult indianul Abbas, nebunul hostelului, da, era clar că cheful se spărsese şi că era cazul să o iau încet spre motelul ieftin la care Vasi plătise deja pe o săptămână, pentru mine, Cristi Faţă Rea şi el,

dar nu, nu aveam chef de Vasi, aşa că am pretextat că am de înregistrat ceva muzică de la engleji ca s-o mai întind puţin prin hostel,

în fine, toată ziua aia mă simţisem singur şi mă gândisem să-i dau un mail lui Ștefan şi să-i povestesc ce sordid arată hostelul din care poporul a plecat, cu zece oameni prin camere şi mesele din curte pustii ca nişte câini uzi şamd, aşa preconizam să înceapă mail-ul meu, cu o tristeţe ieftină, de Heartbreak Motel,

în fine, mă trezisem târziu, pe la 11, şi apoi înregistrasem ceva house, treabă care îmi luase o 1/2 de zi, pentru că scula pe care înregistram nu lucra decât pe viteză normală – iar John, proprietarul hostelului, îmi stătea pe creier pentru că în ziua de dinainte îl anunţasem că plec şi prin urmare nu mai plătisem pentru zilele următoare şi de câteva ore eram pe naşpa acolo, motiv pentru care evitam să-mi scot moaca din cameră şi s-o plimb prin faţa lui John,

pe urmă am auzit ceva zgomot de motor afară şi când am ieşit i-am descoperit pe Nicoleta şi Miță, dobitocul de văru-so – însă pe nici unul din ei nu-i simţeam prieteni, ba chiar de Miță mă lega o vagă antipatie reciprocă, de la o întâmplare când comisese o glumiță ireductibil idioată: Cristi Faţă Rea îi facuse nu ştiu ce serviciu mărunt şi Miță, în mare formă, îl răsplătise cu un „să creşti mare… frumos… voinic… şi să nu te mai pot recunoaşte de atâta frumuseţe”, râsesem aproape o oră, era destul să văd Faţa Rea a lui Cristi ca să începem amândoi să râdem, stăteam la o masă cu poporul şi când ne întâlneam privirile hohote în serie, Cristi discret în barbă, eu cu toată gura, chit că jenat, nimeni nu înţelegea de ce râdem, Pete chiar mă întrebase dacă sunt in regulă, crezând că mă făcusem din nou –

însă asta fusese cu mult timp în urmă, când hostelul era aglomerat ca o conservă, nu cu zece oameni închişi prin camere şi cu mese ca nişte câini plouaţi, sau cu mine pretextând că am de înregistrat ceva muzică, ca să mai trag de păr o zi în hostel, treaba luându-mi totuşi prea mult timp, în raport cu John care-mi stătea desigur pe creier – ceea ce, finalmente şi în disperare de cauză, m-a făcut să-i cer lui Nicoleta-Trotineta să mă lase să-mi înregistrez casetele pe scula ei deşteaptă, cu două viteze, ca, la naiba, să mântui odată povestea cu muzica, să mă vad ieşit din ea,

dar, surpriză, în timp ce mă străduiam să scap din povestea cu muzica, a apărut Cristi cu englejii şi cu Hiro, plecaţi într-o excursie cu scop turistic prin împrejurimi, la fix au apărut, cu grupul de suport Cristi puteam să mă simt confident destul, puteam chiar să dau ochii cu John şi să-l întreb de una alta, cu Faţa Rea a lui Cristi lângă mine eram ca femeia la telefon, nu contează că Cristi era muci şi puţea ca un butoi de bere, nu contează că lucrurile continuau să se lege prost, chinuit, şi că singurul lucru care se putea face în condiţiile date era să crăpăm nişte beri, şase, într-o plictiseală groasă, tâmpă, ca-n romanele ruseşti, doar eu şi Cristi deja muci, amândoi stând afară pe trepţi, eu făcând glume idioate, „Cristi, tu nu mă mai iubeşti”, Cristi uitându-se la mine cu o privire stupefiată, căsca ochi mari şi râdea,

oricum, mi-era clar că nu aveam nicio şansă să mă îmbăt, băusem cu o seară înainte şi până să mă fac avea cu siguranţă să mai treacă o grămadă, plus că beam şi mă simţeam tot mai plictisit, plictiseală de-aia groasă, sufocantă, suficientă sieşi, nici suflete nu intră nici suflete nu ies, plictiseală-s-o-tai-cu-cuţitu,

în fine, apoi pe terasa din faţă a apărut Andy poponarul cu Hiro (Hiro era frumos şi mă obişnuisem să-mi placă), habar n-am ce-şi spuneau, distanţa era prea mare ca să aud ceva, şi asta mă făcea să mă simt şi mai singur, şi iată-l pe Miță căutând un CD cu Tudor Gheorghe ca să-l pună la scula lui deşteaptă, cu două viteze, plictiseala devenind în punctul ăsta oribilă, ca o serată românească în exil,

apoi a apărut pe acolo şi mutra gravă a lui Pete care încerca să comunieze cu rădăcinile româneşti, dar în mod evident nu înţelegea nimic, decât viorile alea marţiale, care semnalau profunzimea, eu mă uitam la Andy poponarul şi la Hiro şi îmi plăcea de Hiro cum stătea ghemuit pe prispă, cu umerii adunați de frig și mâinile băgate adânc în buzunarele hanoracului, Andy gesticula ceva, iar Hiro asculta privind concentrat la un punct aflat pe pământ, mi-ar fi plăcut să mă bag în seamă cu ei, dar mă simţeam prea timid pentru asta şi tot ce-mi rămânea de făcut era să aştept ora 10, ca să mă duc în Jupiter –

puţin conta că de fapt nu eram în dispoziție de Jupiter şi că în absolut, dacă aş fi avut de ales, m-aş fi dus într-un club de house şi acolo să beau vinul râsului şi al uitării dansând în neştire, lent, cu aceleaşi mişcări reluate la nesfârşit, autizându-mă în muzica aia ca-ntr-un drog – dar un club de house era posibil doar în absolut, în lumea reală singura opţiune era Jupiter, însă până să ajung acolo trebuia s-o mai frec grămadă prin hostel, iar în hostel era frig, la fel de frig înăuntru ca afară, întrucât câinele de John nu vroia să bage căldură, doar în bucătărie ce era mai cald, se făcuse noapte şi era tot mai frig şi parcă mai multă singurătate, ha ha, „spectralizând lumea”, cum ar zice prietenul Ovidiu, căci era atâta singurătate acolo, în noaptea aia, că poporul se strânsese în grupuri mici, purceluşele făcuseră zid compact în jurul lui Vichi, Math comunia pe sec cu irlandezul, în vreme ce nevastă-sa îşi târâia piciorul bolnav în jurul lor, iar Andy poponarul şi Hiro dispăruseră probabil în cameră, pentru că nu-i puteam vedea nicăieri, şi asta făcea plictiseala şi mai inconfortabilă, mai fără ieşire, chiar dacă aş mai fi băut un bax de bere,

drept pentru care la 9 m-am dat dus la Pak’N’Save, doar ca să fac timpul să treacă, cred că m-am fâţâit prin supermarket mai mult de o jumătate de oră, cumpărând o grămadă de lucruri stupide sub un leu, ciocolată de-aia proastă cu margarină, gumă de mestecat, un set de creioane chinezeşti, un scotch la care sigur aveam să-i dau o utilitate cândva şi firește alte şase beri pe care, până la 10 jumate le-am crăpat în întregime, doar eu şi gaura neagră Cristi, în aceeaşi plictiseală mortală, aşteptând să se întâmple ceva, poporul să se hotărască să iasă afară, să bea vinul râsului şi al uitării în Jupiter, ca-n vremurile bune,

însă în seara aia nimeni nu vroia să iasă afară, doar eu, Cristi Faţă Rea şi bețivul de Math, care – era clar – n-avea nici un chef de mine sau Cristi, dar avea nevoie de un grup de suport ca să nu fie nevoit să bea singur (teama asta de a bea singuri o au toți bețivii), şi pe drum Math făcea conversație stupidă, care sunt vecinii României care e capitala, let me guess Budapest etc., clar că n-avea chef de engleza noastră de 500 de cuvinte, clar că Math vroia atât, să se facă praf într-un pub, n-avea în niciun caz chef de poveşti de 500 de cuvinte şi cu atât mai puţin să bea vinul râsului şi al uitării într-un club ca Jupiter, şi de aia, împreună cu Cristi, a sucombat rapid în cel mai ieftin pub, Backsters,

aşa că din punctul ăsta încolo mi-am continuat călătoria singur – dar puţin îmi păsa că-s singur, în definitiv toată ziua fusesem singur şi era cam acelaşi lucru, so, am plătit ăia cinci parai ca să intru şi mi-am luat o bere la litru cu care m-am aşezat la o masă goală, chiar lângă ring, era clar că Jupiter se futuse ca distracţie pentru turişti, jale mare în Jupiter, vreo zece oameni pe ring, alţi patru care jucau biliard şi ceva mai mulţi care beau pe la mese, foarte probabil că eram singurul străin și deci nu aveam cum să mai fac sens acolo, sezonul se sfârşise de mai bine de o săptămână şi cine mai rămăsese nu putea fi decât emigrant, disperat din Asia de Sud sau loser ca Math, însă povestea asta nu lăsa în mine nimic, gândeam toate astea la rece, inert, luciditate de-aia tristă, inutilă, oribilă, de care poţi să scapi abia după ce eşti muci –

dar asta era problema, că terminam deja al doilea litru de bere şi nu reuşeam să mă îmbăt sau măcar să ies cumva din pasivitate, nici chiar Chop Suey nu reuşise să mă scoată din mine şi să mă arunce pe ring, priveam la trupurile oversize din jur şi asta nu lăsa în mine nimic, ca niciodată, atâta doar că la al treilea litru începusem să mă simt confortabil în singurătatea mea, „ca melcul în singurătatea lui”, eu în hanoracul larg ca parașuta şi în jurul meu o grămadă de trupuri bete şi cu sânge cald, tipi tipe nu mai conta, tot ce-mi transmiteau era asta, că aveau cu toţii sânge cald şi în definitiv nu-mi doream mai mult, îmi eram agreabil mie însumi şi asta era destul, nu aveam chef să mai trimit zâmbete către populația maoră, nu aveam nici măcar chef să dansez, aveam chef doar să stau în singurătatea mea ca melcul în singurătatea lui şi să mă scufund cât mai adânc în ale mele, adică în nimic special –

şi, chiar dacă la un moment dat aveam să mă duc să dansez, asta nu avea să mai conteze, dans din ăla imers, autist, în care nu mai ţii cont de muzică şi de ritm, ci te concentrezi doar asupra trupului pe care îl pui să reia aceleaşi mişcări lente, la nesfârşit, I’ve got what I need, so tell me what you need, abia acum a început să-mi placă cu adevărat piesa asta simpluţă, inofensivă, să mi se pară uluitoare, poate cea mai mişto piesă hip-hop pe care am auzit-o vreodată, însă atunci eram complet opac, fiindcă mă mişcam ca şi cum aş fi băut vinul râsului şi al uitării într-un club de house, repetând aceleaşi mişcări la nesfârşit, şi puţin îmi păsa de muzica pe care o ascultam,

tot aşa cum puţin îmi păsa că sunt singur acolo, mai mult, că nu am ce căuta acolo anymore, puţin îmi păsa până şi de băiatul gras şi cu coşuri care mă îmbrâncise la budă, „you, fucking emmigrant” – pumnul lui levitând maiestuos prin aer până când mâna miraculoasă a unui prieten îl deturnase imperceptibil făcându-l să rateze ţinta –, puţin îmi păsa că la budă nu reuşisem să mă deschei ca lumea la şliţ şi literalmente mă pişasem pe mine, cu două pârâiaşe simetrice brăzdând pe interior cei doi craci ai pantalonilor, puţin îmi păsa deci de toate astea, pentru că mă simţeam confortabil în singurătatea mea şi cu cei 20 de parai care mi-ar fi ajuns la o adică de încă trei beri şi, da, indiscutabil aş fi stat acolo până târziu, în zori, dacă la 4 nu s-ar fi aprins luminile – lumea bulucindu-se spre intrare, chelnerii ridicând scaunele pe mese –

şi dacă n-ar fi trebuit să mă car, picioarele carându-mă nu spre motelul lui Vasi, unde aveam dreptul legal să dorm, ci spre hostel, în definitiv aveam destui bani ca să plătesc a doua zi, să ţin capul sus şi să mi se rupă: pentru că, până una-alta, eram o fiinţă liberă şi cu 20 de parai în buzunar; când am ajuns în hostel am descoperit că câinele de John luase aşternuturile, aşa că am dormit fără – târziu şi ca prin vis am simţit cancerul de afară, cam pe la 7-8.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Trei poeme de Horia Șerban

Trei poeme de Horia Șerban

Bogdan Coșa – Cât de aproape sunt ploile reci (fragment)

Bogdan Coșa – Cât de aproape sunt ploile reci (fragment)

Atelier de poezie Super. Teona Galgoțiu & Mihnea Bâlici

Atelier de poezie Super. Teona Galgoțiu & Mihnea Bâlici

Tudor Pop – Îmi imaginez lucruri de care mă atașez (proză)

Tudor Pop – Îmi imaginez lucruri de care mă atașez (proză)

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter