Interviuri | Muzică

Independent în carantină: Supersomnic Records. Un interviu cu Sergiu Ivanov

Jessica Brenda29 aprilie 2020

Din dorința de a înțelege mai bine felurile în care comunitatea independentă reacționează la criza epidemiologică, am discutat cu artiști, editori și manageri culturali. Interviul face parte dintr-o serie de articole în care Echinox își propune să investigheze cum afectează pandemia Covid-19 mediul cultural independent și care sunt transformările prin care acesta trece.

Pe 7 aprilie, Sergiu Ivanov—alături de jumătatea clujeană a trupei Pinholes—se înghesuia într-o mașină pentru a porni spre capitală. Aveau concert în Control ziua următoare, ca apoi să fugă la Brașov, în Rockstadt, unde aveau planificat un alt concert alături de cei de la Fluturi pe Asfalt. A rămas, în schimb, acasă și a regândit toată strategia de promovare pe care o pregătise pentru 2020, anulând toate concertele din perioada următoare.

La începutul anului, Sergiu pusese bazele unei case de discuri independente, Supersomnic Records, dedicată organizări și promovării materialelor și a concertelor celor trei trupe componente – Pinholes, Nava Mamă și Fluturi pe Asfalt, dar și pentru a crea o comunitate, în același timp, în jurul muncii lor. În cuvintele lui, „Supersomnic Records e un grup de oameni ce, mai mult sau mai puțin conștient, caută același scop”. Nu e, de altfel, prima dată când încearcă asta. Zagadhka, care a devenit, între timp, numele unei piese de pe ultimul album Pinholes, fusese inițial o încercare similară. Prioritățile sunt însă acum mult mai clare: „Uneori e nevoie doar să faci un push, să pui o dată de lansare și să faci o copertă. Alteori, cauți, prin câteva zeci de demo-uri și zgârieturi de unghii pe tablă, conținut pentru un EP. E un start bun pentru Supersomnic, având în vedere popularitatea trupelor”. Pentru fani e destul de simplu să vadă Supersomnic ca un soi de termen umbrelă al celor trei trupe. Planul nu e neapărat unul exclusivist, tocmai fiindcă băieții iau în calcul ideea conform căreia label-ul ar putea crește, cuprinzând mai mulți muzicieni. Cu toate acestea, Sergiu recunoaște că nu se așteaptă la nicio explozie, „având în vedere gusturile subsemnatului pentru zgârieturi de unghii pe tablă cu delay”.

Înaintea pandemiei, planul pentru 2020 fusese acela de a lansa un EP cu Pinholes, câteva piese noi de la Fluturi pe Asfalt și „câteva mișcări”, cum spune Sergiu, de la Nava Mamă. Norocul lor a fost că reușiseră să înregistreze, cel puțin parțial, câteva materiale înainte de izolare. Conștienți că nu îl vor putea promova altfel decât în mediul digital, pe 21 aprilie au lansat, totuși, EP-ul pe Bandcamp, Muzică de lift Durere Fantomă, lipsindu-se de live până vor putea ține iar concerte. După preconizările actuale, acest lucru nu se va întâmpla prea curând. Într-o notă oarecum optimistă, Sergiu mărturisește că „în teorie, tot timpul folosești anul în curs pentru a-l pregăti pe următorul. Gândești, plănuiești în avans. Activitatea din 2020 pregătea lansările full length din 2021. Acum, avem tot timpul din lume să gândim doar ceea ce urmează. Plănuitul e într-o zonă gri”.

După instaurarea stării de urgență, au trebuit să regândească rapid situația concertelor și a întâlnirilor planificate. Primele zile au fost frustrante, când „o muncă și o anticipare de câteva luni de lucru, s-au scufundat în jumătate de oră”. Nu au avut de ales și au acceptat, bineînțeles, schimbările. Au luat legătura cu managerii locațiilor respective și au căutat varianta cea mai bună pentru toți, chiar dacă asta le-a lăsat tuturor un gust amar, ca să zic așa. Sigur, își pot promova noile materiale în online, dar când vine vorba de muzica autohtonă, cel mai bun loc rămâne însă tot scena: „stilul de viață pe drum, dintr-un oraș în altul, e asemenea sindromului Stockholm; cât de epuizant ar putea fi, mai îngrozitoare e liniștea pereților de acasă”.

N-au ținut repetiții pe Zoom și nici bedroom sessions sau live-uri pe Instagram. Ca trupă împărțită între Cluj și București, repetițiile full-band erau rare oricum: „nu aș vedea sensul unor repetiții la distanță. Chiar și în condiții normale, nu suntem foarte insistenți cu repetițiile. E în responsabilitatea fiecăruia să știe ce are de cântat. Când ne vedem într-o sală de repetiții, mai mult ajustăm dinamica pieselor decât să repetăm – în clasicul sens al cuvântului”. Legat de live-uri online, Sergiu articulează o adevărată filozofie: „ca muzician, e sănătos să fii uitat o perioadă, să lași timp și distanță între tine și cei ce te ascultă. Oferă oamenilor «tăi» spațiu și loc să fie flămânzi. Nu este greșit să te plictisești, să îți oferi timp de gândit și să începi să îți suspectezi tabieturile”.

Entuziasmul de a face muzică vine, pentru ei, din ideea de a fi în aceeași cameră cu oamenii cu care o fac, ceva ce un live pe social media nu ar putea niciodată satisface. „Concertele, publicul, drumurile și tot ce e pe lângă, sunt doar victime colaterale ale plăcerii de a cânta cu cei din trupele din care fac parte. Muzica noastră este făcută cu și despre comunicare. Concert după concert, căutăm acel sweet spot, acel moment ce abia îl poți prinde, unde uităm pentru câteva secunde că trăim cu moartea în noi. Deci, cred că un bedroom session nu ar avea nici un scop pentru noi. Doar dacă vrem să le arătăm ascultătorilor cât ne-am îngrășat în perioada asta”.

În ce privește industria muzicală autohtonă a momentului și a unui viitor post-pandemic, Sergiu e în mare parte pesimist, considerând că speranța ce va veni după se va disipa ușor: „vom reveni curând la starea noastră obișnuită de organism fudul și blazat ce nu își discută gusturile”. Pe de altă parte, însă, ideea de a reveni la un moment dat la normalitate rămâne cel mai pozitiv gând pe care îl nutrește. Problema s-a pus și dacă avem, într-adevăr, în România o industrie muzicală care să-și revină, și, mai puțin, o mână de trupe underground care să țină concerte tot cursul anului. Din punctul lui de vedere, există, chiar dacă nu are aceeași formă ca a „hienelor la costum din vest”, fiindcă avem, aproximează Sergiu, zeci de festivaluri de muzică pe timpul verii, lucru din care se poate câștiga ceva, dar un singur radio care ia în serios muzica românească și, în sfârșit, puține exemple de presă în domeniu.

„Se produce cea mai mare cantitate de muzică românească de când mă știu ascultător. Începem să avem tot mai multe resurse și învățăm tot mai mult cum să consumăm un produs și cum să faci un produs ce merită consumat. Problema a fost tot timpul că s-a așteptat o mână din exterior să vină cu salvarea”. Am vorbit și despre consumatorii de muzică românească care nu își asumă riscuri, despre tendința unor muzicieni de a căuta o scurtătură către celebritate sau despre lipsa de omogenitate a așa-zisei „industrii muzicale românești”. Conversația n-ar trebui însă să se oprească aici, fiindcă ea presupune mult mai multe, iar, în cuvintele lui Sergiu, dezbaterea „ar trebui dusă și în curtea statului/guvernului și înspre lipsa sa de influență culturală. Simt că suntem la jumătatea drumului spre maturizare”.

L-am întrebat, la final, care e playlistul lui de carantină și ce părere are pisica lui, Boris, despre faptul că e constant acasă. M-a trimis la mixtape-urile făcute de Steve von Till pe Spotify, muzică turcească (în general subestimată, zice el) precum Gaye Su Akol sau Altin Gün („la fel de cool și hip ca King Gizzard sau Orville Peck”) și, în sfârșit, la Environments. De Boris mi-a spus c-ar fi „entuziasmat că pisica aia mai mare cu degete opozabile și acces la mâncare poate să îl lase pe afară mai des”, dar la câteva zile după ce am vorbit a trebuit să-l caute prin cartier, fugit de-acasă. L-a găsit după vreo jumătate de zi, ascuns printr-un bloc, măcar pisica să fie bine.

Muzica și versurile Pinholes încorporează zgomotul a tot ceea ce s-a auzit până acum, fără a suna la fel. Îi găsiți pe majoritatea platformelor de streaming și social media, și, de când cu label-ul, pe site-ul Supersomnic, cu toate materialele lor. Pe lângă Sergiu (bass), în Pinholes mai cântă fratele lui, Vladimir Ivanov (chitară și voce), Andrei Gheo (chitară), Vlad Vârtosu (chitară și voce) și Robert Moțoc (tobe).