Literatură | Proză

Bogdan Coșa – Cât de aproape sunt ploile reci (fragment)

Echinox14 mai 2020

Citiți mai jos, în premieră, un fragment din viitorul roman semnat de Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci.

Când o văzu în pijamale în pragul ușii, o întrebă mirată:
— Acu’ se scoală oamenii normali, tu, copilă? La ora asta?
Mădălina dădu din cap acceptându-și cu ușurință vina și își trecu bretonul după ureche. Se scăpa pe ea, dar îi era rușine de vecină să se așeze deasupra căldării cu zoaie, așa că înaintă încet spre ușă, tot mai convinsă că trebuie să meargă în grădină. Margareta o urmări de la marginea patului, întorcând capul mare și greu.
— Auzi? Unde-i dusă bunică-ta… ? Nu știi, așa-i?
Bătu cu palma salteaua care se arcuia în lături sub greutatea ei, de parcă ar fi vrut să dea concretețe cuvintelor.
Bunica ta, care doarme în acest pat.
Fetița ridică din umeri încălțând o pereche de șlapi din plastic, și se-ndreptă spre ogradă târșâindu-i.
Rămasă singură din nou, Margareta se mai întinse după o napolitană de post; și-o îndesă pe toată în gură, apoi mestecă încet, satisfăcută, cu inocența unui mamifer ierbivor, privind cu o curiozitate blândă la ceștile și paharele din bufet, fără să-și întrerupă gândurile din fugile lor.
Redeveni atentă abia când se-ntoarse Mădălina. Limba îi aluneca pe gingii, unsă cu margarină.
— Vezi că ți-o lăsat de mâncare, îi indică ea o farfurie acoperită fetiței.
Pe marginea sobei. Bunica ta, care doarme în acest pat.
Mădălina ezită, dar până la urmă puse farfuria pe masă și aduse dintr-un dulăpior un plic mare de Vegeta, din care presără generos peste cartofii sleiți.
— Așa-ți plac? Cu de-aia peste tot, peste tot?
Mădălina dădu din cap.
— S-o trezit Bia? întrebă fetița după ce înghiți de câteva ori, simțind privirea Margaretei între amigdale.
— O! Da’ de când…!
— Și ce face?
— Stă cu mă-sa, ce să facă? Tu când erai mică ce crezi că făceai?
— Nu mai țin minte.
— Stăteai cu mă-ta.
— Toată ziua?
— Toată ziua… Dacă avea treabă, te aducea la noi.
Margareta se simți atunci îndreptățită să ia un cartof.
Când îi văzu degetele groase în farfurie, fata se bucură că termină de mâncat mai repede.
Continuară să vorbească despre lucruri pe care fetița ba și le amintea, ba nu și le amintea, până când se auzi portița trântindu-se iar, urmată de sunetul subțire al tablei lovită de ciment. Margareta își șterse degetele unsuroase de pantaloni.
Mădălina se ridică și o chemă în casă pe bunica ei, amușinând bucuroasă mirosul familiar, de grajd.
— No, care-i baiu’ aici?
— Eu am venit și nu mai știu de ce-am venit, m-am luat cu asta mică.
— Foarte bine c-ai venit, zise Aurelia.
— Hai-napoi să mânânci, mămoaso, adăugă Margareta, încercând să se facă utilă – aici, pe scaun –, și bătu ca și mai-nainte cu palma pe locul la care se referea. Nu… ? Treaba ta. Da’ mai încolo se răcesc și nu mai îs buni.
— Dă-i pace dacă nu mai vrea, c-apoi îi spune lu’ mă-sa c-am obligat-o, și iară se mânie. Termină-i tu, Margaretă, zise bătrâna împingând farfuria mai aproape de vecina ei.
Muștele se desprinseră de mușama, dădură un tur, apoi se așezară la loc printre firimituri.
— Mie nu-mi trebe, tanti, am mâncat acas’.
— Hai, că dacă nu-i mânânci îi dau la porci. Îs prăjiți în untură și eu țin post, mai zise ea, apoi se așeză cu Mădălina pe trepte și începură să desfacă boabele de porumb de pe știulete, lăsându-le să cadă în găleată ca și când ar fi deșertat cu grijă un borcan plin cu monede mici.
Margareta mai stătu o vreme singură în bucătărie, băgând pe rând cartofii moi în gură și ascultând ticăitul ceasului, apoi ieși în prag, își încălță în reluare galoșii și salută.
— Pace bună, du-te cu Domnu’.
— No, tanti…
— Ce i-o fi trebuit Margaretii, or nu ți-o zis? adăugă Aurelia după ce o văzu pe vecina lor ieșind pe poartă.
Fetița ridică din umeri.
— Te-o-ntrebat ceva?
— O-ntrebat unde ești și dacă o născut Casiana.
— Și tu ce i-ai zis?
— Că o născut ieri seară.
— Ce i-ai zis? întrebă din nou bătrâna, oprindu-se din desfăcut.
— Că da, răspunse și Mădălina mai tare și îi veni să râdă; faptul că bunica ei nu prea auzea i se părea, pe măsură ce creștea, tot mai caraghios.
— Ei, mă tem că Ozana n-o avut cafea cu zahăr să-i dea… Și, ce și-o zis ea? Ia să cate cafea cu zahăr la noi. Nu s-o întins să vadă în ibric, pe sobă, dacă nu găsește să soarbă vreo-leacă?
Fetița scutură din cap. Ei îi plăcea de Margareta, nu vedea rostul împunsăturilor. Cu toate astea, bătrâna continuă:
— Că n-o avut de unde! Ce n-o băut mă-ta de dimineață am băut eu când am venit de la lapte! Doar nu-i dau eu cafea Margaretei…

Bogdan Coșa (n. 1989) este scriitor și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și masteratul de Teoria Literaturii și Literatură Comparată din cadrul Facultății de Litere a Universității București. A publicat romanele Poker (2011, Cartea Românească; Premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească; Premiul pentru Debut al Revistei Tiuk) și Poker. Black Glass (2013, Cartea Românească; Tânărul scriitor al anului 2013) și volumul de poezii O formă de adăpost primară (2013, Cartea Românească). Este prezent în numeroase reviste și antologii.