Ce este kitsch-ul?

Ce este kitsch-ul?

Cu întrebarea asta mi-am început licența anul trecut, încercând să deslușesc firele astea încâlcite și subiective din jurul fenomenului kitsch, în special în România. Am pornit cercetarea de la o idee care sublinia faptul că există o memorie comună care definește cu nostalgie ce e kitsch, fiind asociată la noi cu perioada regimului comunist, în care obiectele au fost fabricate pe bandă rulantă și au rămas astăzi pe rafturile tuturor. Mă refer aici la bibelouri, tablouri, orice obiecte de decorație; dar „kitsch” înseamnă și o formă de divertisment ce ia naștere și se consumă în masă. Kitsch-ul are, însă, rădăcini mult mai adânci. Chiar dacă nu se știe care este momentul în care acesta apare, secolul XIX este definitoriu pentru kitsch: termenul a fost prima dată folosit pe piața de artă din München în jurul anilor 1860-1870 pentru a descrie arta considerată la mâna a doua, ieftină, populară, accesibilă.

Termenul apare în vocabularul limbii germane în contextul în care gusturile estetice din Germania prind contur în raport cu stratificarea socială din perioada industrializării. Ținând cont că nu există nicio definiție clară a kitsch-ului, există două abordări pentru a teoretiza conceptul de kitsch, identificate de Ursula Niklas. Prima abordare constă în descrierea obiectelor kitsch, iar cea de a doua ține de modalitățile în care se raportează privitorul la obiectul privit. Prima se referă la o abordare a principiile estetice după care sunt constituite obiectele care deraiază de la normă, iar cea din urmă constă în filtrarea unei interpretări personale, indiferent dacă obiectele se clasează sau nu de la bun început că fiind „kitsch” .

Monica Kjellman Chapin definește kitsch-ul ca fiind o artă iluzorie, himerică, a minciunii. Doar că falsitatea nu se referă la modul de producție, ci la o modalitate experimentală de a transmite sau nu un mesaj, de a crea frumosul. Kitsch-ul este înțeles calitativ, iar formele pe care le îmbracă fenomenul sunt de asemenea calitative și diverse. 

Nu există echivalente pentru descrierea kitsch-ului în alte limbi, ci doar câteva încercări de a-l defini, dar care nu surprind caracterul puternic al kitsch-ului. Spre exemplu, în franceză există termenul de „camelote”, care nu se traduce însă ca fiind kitsch, ci mai degrabă înseamnă calitate ieftină. De asemenea, există „schmaltz”, termen german, care înseamnă artă sentimentală, cum sunt de exemplu obiectele cumpărate ca amintiri de către turiști (desene, insigne etc.). „Kitsch” se aseamănă cu verbul „kitschen”, care înseamnă și a duce gunoiul de pe stradă, dar și a face mobilă nouă din cea veche. Gilbert Highet menționează că arta care se proclamă de proastă calitate necesită de fapt un efort sporit pentru a fi produsă. Tot Gilbert dă o nouă conotație etimologiei kitsch-ului, și anume cea de „a face paradă/show, a o da în vulgar”.

O altă posibilă etimologie a cuvântului poate fi legată de pronunția greșită în germană a cuvântului englezesc „sketch”, care semnifică un proces nefinalizat sau nerealizat. Cert este că, dacă adoptăm teoria în care kitsch provine din „calitate ieftină”, atunci ipoteza se confirmă în momentul în care vorbim de piața de artă din München, unde dealerii propagau falsuri sau reproduceri ale tablourilor sau obiectelor de artă oferite drept suveniruri turiștilor străini. Deși etimologia este confuză, sensul pare că persistă. Monica Kjellman Chapin definește kitsch-ul ca fiind o artă iluzorie, himerică, a minciunii. Doar că falsitatea nu se referă la modul de producție, ci la o modalitate experimentală de a transmite sau nu un mesaj, de a crea frumosul. Kitsch-ul este înțeles calitativ, iar formele pe care le îmbracă fenomenul sunt de asemenea calitative și diverse.  Pentru Ludwig Giesz, „kitsch” derivă de fapt din verbul „kitsches” care înseamnă a aduna gunoiul sau rămășițele de pe stradă, a recicla vechiul în nou. 

De aici și iluzia creată la petrecerile de kitsch din Cluj. Creează aceste expectanțe false, sunt melodii asociate afectiv cu o perioadă, probabil copilărie-adolescență, melodii care sunt încărcate de sentimentalism și care livrează o emoție gata servită ascultătorilor.  

Kitsch-ul este un produs al industriei culturale care are principii bine stabilite încă de la început, în sensul în care acesta își transformă stilul, însă rămâne mereu același, indiferent de stilul adoptat, ca mai apoi să ofere senzații false. De aici și iluzia creată la petrecerile de kitsch din Cluj. Creează aceste expectanțe false, sunt melodii asociate afectiv cu o perioadă, probabil copilărie-adolescență, melodii care sunt încărcate de sentimentalism și care livrează o emoție gata servită ascultătorilor.  

Pentru aceast text insă, este necesară o analiză îndeaproape a fenomenului kitsch, pentru a vedea felul în care obiecte și bunuri de consum intră în uz pentru clasa mijlocie odată cu revoluția industrială și, implicit, cu revoluția accesului la piață. Toate obiectele de interior, de decor, provenite din mediul urban, care lipseau anterior din casele oamenilor, încep să apăra în abundență și să intre sub categoria de „kitsch”. Ceea ce este revoluționar în această idee este faptul că indivizii sunt puși în situația de a alege în funcție de criteriul estetic, ceea ce anterior lipsea clasei proletare. Pornind de la veselă pentru bucătărie, mobilă, obiecte de decor, perdele, ustensile, fețe de masă, și așa mai departe, toate acestea intră sub spectrul unei decizii libere de a alege, de a particulariza în funcție de plăcerea privitorului. Totodată, motivul pentru care aceste obiecte intră sub categoria kitsch-ului constă în faptul că majoritatea obiectelor au de la bun început misiunea de a imită obiecte de lux, de a crea o falsă identitate de clasă, o efemeritate a îmburghezirii prin doar câteva decorațiuni plătite cu o sumă modestă, accesibilă proletariatului. Pahare de sticlă, imitații de tablouri pictate, canapele vopsite cu sclipici și alte decorațiuni regăsite în clasele aristocrației, prind acum contur în living-ul altor clase (Sam Binkley, 2000). 

Partea atrăgătoare la kitsch este faptul că scoate profit, ceea ce avangarda nu face, pentru că are un nivel mult prea abstract pentru a putea fi vândută și cumpărată. Kitsch-ul devine deci o marfă pe piața artei, iar arta „adevarată”, cea de substanță, nu se poate vinde. Însă ceea ce oferă popularitate kitsch-ului este faptul că se pliază foarte bine după context, nu cere prea multe și îmbrăca forme agreabile. Tocmai din lipsa unei substanțe sau a unei valori, kitsch-ul devine un instrument ideologic adoptat de regimurile austere sau totalitare, fapt ce-l afirmă și Greenberg. Este jucăuș, drăguț și foarte ușor de consumat estetic; singurul lucru pe care-l cere din partea publicului este pasivitatea și acceptarea lui. Nu are o valoare întrinsecă, ci doar produce efecte. Kitsch-ul scutește audiența de la căutarea unui mesaj și îl oferă pe tavă gata despachetat și livrat cu tot cu sentimente. Apelează foarte mult la sentimente și, tocmai de aceea, poate prinde etichete de „siropos”, „sentimentalist” și așa mai departe. 

În termeni de estetică și arhitectură, Matei Călinescu observă cum mica burghezie și apoi restul populației încearcă să imite vechea aristocrație și consumul ei, plus modele pe care aceasta le avea. Arta preferată acum nu mai ține de respectarea unor norme estetice, ci de acordarea unui statut social.  Kitsch-ul este o evadare din cotidian și o ciocnire între interesele modernităților, adică între „tehnologia capitalistă și interesul pentru afaceri” (Matei Călinescu). Este caracterizat de contrafacere, falsitate, amăgire și imitație. Kitsch-ul, de asemenea, este un fenomen recent care demostrează că frumosul se poate cumpără. Frumosul devine social și de aici rezultă apariția kitsch-ului care devine ușor de fabricat și de trimis pe piață. Kitsch-ul poate reprezenta lucruri ușor accesibile, ceea ce înseamnă că obiectele dintr-o perioadă anterioară sunt puse într-o lumina romantică; de exemplu, obiecte folosite de bunicii noștri, cum ar fi oale, cizme sau alte tipuri de „antichități”, ajung să arate demersurile unei perioade care capătă semnificație estetică. Kitsch-ului îi lipsesc contextul și profunzimea istorică; este cunoscut faptul că apare pe la sfârșitul secolului XVIII, începutul secolului XIX, însă această ambuguitate istorică este ceea ce îi conferă kitsch-ului aspectul de modern. Kitsch-ul este falsa conștiință estetică, este un sistem estetic de comunicare în masă. Ludwig Giesz consideră că există o industrie de turism în care kitsch-ul reprezintă familiarul, cunoscutul și stereotipurile sub forma unor reprezentări, pentru că turistul știe ce vede și, într-un sens, ceea ce alege să vadă. Consumatorul de kitsch sau turistul va încerca să domesticească exoticul, să împacheteze familialul într-un pachet care va lua forma unui suvenir.  

Până la urmă, kitsch-ul este o formă de artă, o revoltă asupra artei, un sentiment livrat la cald sau o afacere care generează profit.

           Gusturile și plăcerile pe care le avem ca indivizi sunt conectate cu clasa din care provenim. Parțial, pentru că lipsa antrenării simțului pentru arta modernă creează această discrepanță între gusturi. Însă producătorul de kitsch poate fi și cel care pur și simplu pune interesele comerciale în fața celor estetice. Consecința ar fi că acest om al kitsch-ului nu provine doar din clasa de jos care, se presupune, nu înțelege arta, ci poate foarte bine să fie din clasa de mijloc. Iar dacă este în întregime consumat și adoptat de clasa de mijloc, asta înseamă că fenomenul kitsch-ului își destabilizează propriile origini și se poate răspândi cu o forță de convingere chiar mai mare.

În final, importanța și relevanța kitsch-ului constă în analizarea fenomenului de pe o poziție critică, tocmai pentru a vedea modul în care sunt manifestate subiectivităților indivizilor în raport cu clasa din care provin. Până la urmă, kitsch-ul este o formă de artă, o revoltă asupra artei, un sentiment livrat la cald sau o afacere care generează profit. Contează mediul în care individul ajunge să fie expus, tipul de cultură la care este sensibilizat și așa mai departe. De aceea, trebuie să încercăm să depășim barierele în comunicarea kitsch-ului, să vedem de unde provin clișeele și cum putem evita atât reproducerea lor, cât și stigmatizarea celor care le perpetuează. În înțelegerea kitsch-ului, e necesară raportarea la felul în care arta își creează relația cu sistemul capitalist, felul în care obiectele de artă ajung să fie comodificate și vândute pe piață, iar, mai apoi, felul în care se creează rețelele de diseminare în cadrul câmpului cultural.


Pati Murg este parte a echipei podcast-ului Contrasens și studentă în cadrul masterului de Cercetare Sociologică Avansată din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a UBB. 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

„Mâna întinsă care nu spune o poveste…”. Despre nota de spectacular a eseisticii lui N. Steinhardt

„Mâna întinsă care nu spune o poveste…”. Despre nota de spectacular a eseisticii lui N. Steinhardt

Critica literară și deficitul teoretic în România postbelică. Scurtă radiografie a dialogurilor conceptuale

Critica literară și deficitul teoretic în România postbelică. Scurtă radiografie a dialogurilor conceptuale

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Mai ’68, Noua Stângă și globul

Mai ’68, Noua Stângă și globul

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter