Independenți în carantină: Post/h/um este compostul care suntem

Independenți în carantină: Post/h/um este compostul care suntem

Din dorința de a înțelege mai bine felurile în care comunitatea independentă reacționează la criza epidemiologică, am discutat cu artiști, editori și manageri culturali. Ancheta face parte dintr-o serie de articole în care Echinox își propune să investigheze cum afectează pandemia Covid-19 mediul cultural independent și care sunt transformările prin care acesta trece.

Am ales să deschid ancheta cu întrebarea dacă există un înainte și un după Covid pentru Post/h/um, iar, dacă există, care sunt schimbările prin care au trecut în calitate de colectiv editorial. Având în vedere profilul postumanist al revistei academice, care are multe de spus despre timpurile alambicate pe care le trăim, am fost curioasă apoi dacă revista are mai multe accesări și citiri în această perioadă sau dacă, din contră, postumanismul rămâne în continuare privit (în mod artificial, cred) ca filosofie de nișă. Am încheiat cu două întrebări recurente seriei echinoxiste despre izolare și muncă independentă: Care sunt politicile editoriale Post/h/um? Cum supraviețuiți; cum creșteți? și Ce mai citim pe posthum.ro în viitorul apropiat? Rezultatul a depășit însă mizele anchetei, devenind un articol cu implicații (anti)filosofice și senzori sensibili la realitatea postumană/nonumană/virală pe care o trăim.

În definitiv, informația curge peste tot. Virusul însuși nu e altceva decât informație care vrea să se disemineze și are nevoie de un suport material pentru asta. Noi, oamenii, suntem gazde, suporturi materiale și vectori de transmitere, distanțarea socială e o încercare de a încetini diseminarea informației.

Post/h/um: Există, cu siguranţă, un „înainte” de SARS-CoV-2, așa cum se întrezărește și un „după”. Dar nu atât la nivelul practicilor noastre editoriale, cât în ceea ce privește receptarea gândirii critic-teoretice pe care o promovăm. Cumva, acest virus validează o perspectivă precum cea a lui Haraway cu privire la viaţa transspecii, la specii însoțitoare şi la întrepătrunderea tuturor formelor biotice şi abiotice în reţele de geopoveşti. Dacă acum două luni încă se mai promova abordarea agresivă a umanismului, în care virusul era „duşmanul” care trebuia eliminat de capitalismul tehnoştiinţific şi biomedical contemporan, acum apar din ce în ce mai multe voci care ne spun că va trebui să convieţuim cu virusul, adică ceva ce un anume filon al postumanismului alimentat de o gândire transdisciplinară a sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI a afirmat constant, încă de la „Manifestul unui cyborg”. Evident, acest lucru ne face să conştientizăm mai acut responsabilitatea pe care o avem, atât în calitate de colectiv(itate) care editează, cât şi în calitate de colectiv(itate) care gândeşte. Noi am simţit izolarea ca pe o provocare de a gândi cu virusul, alături de el, și nu împotriva lui. În condiţiile unui reviriment al fascismului care poate fi observat fie în forma sa rasistă (virusul „chinezesc” al lui Trump este doar un exemplu, agresiunile la adresa romilor din România, un altul), fie în cea malthusiană (suntem deja prea mulţi oameni pe planetă şi trebuie să ne mai rărim), fie drept umanism à rebours, ecofascism („noi suntem virusul”), am înţeles că, deși îl jucam deja, acum trebuie să ne și asumăm deschis un rol micropolitic în toată această ţesătură a lucrurilor şi că Mark Fisher, de exemplu, avea dreptate când spunea că şi cel mai mic eveniment poate duce la o ruptură în structura realismului capitalist. Poate că obsesia umanistă a controlului total cu mijloacele tehnoştiinţei se va dizolva. Poate că e nevoie de ceva mai mult decât o pandemie pentru asta. Nouă nu ne rămâne decât să ne jucăm rolul până la capăt şi să contribuim în continuare la dezvoltarea de alternative la discursurile şi practicile dominante. În definitiv, informația curge peste tot. Virusul însuși nu e altceva decât informație care vrea să se disemineze și are nevoie de un suport material pentru asta. Noi, oamenii, suntem gazde, suporturi materiale și vectori de transmitere, distanțarea socială e o încercare de a încetini diseminarea informației. La urma urmei, Post/h/um a apărut și el dintr-o dorință de diseminare a informației și de creare deopotrivă a unui limbaj teoretic românesc și a unui spațiu de joc care să-l poată găzdui, și asta rămâne în continuare principala noastră preocupare, pandemie sau nu.

În același timp, încercăm să nu transformăm postumanismul și Post/h/um într-o variantă de „ți-am spus eu”, deși într-un fel poate că am fi fost îndreptățiți să o facem, pentru că, iată, umanismul e obligat să recunoască acum forța agenților nonumani în construirea istoriei. Va fi mai puțin excepționalism uman și mai puțină aroganță? Ne îndoim. Vor fi puse la îndoială căile de dezvoltare și de creștere cu orice preț ale capitalismului? Și de asta ne îndoim. Dar nonumanul va bântui de acum și alte conștiințe decât cele postumaniste. Iar în acest nou context, vrem să fim mai activi într-o direcție care oamenilor nu le place în mod deosebit, vrem adică să întrerupem visele netulburate. Și să spunem, spre exemplu, că pandemia din 2020 nu este un eveniment singular, un ghinion abătut asupra speciei umane, ci o urmare firească a politicilor capitaliste de mediu. Virusurile au nevoie de gazde pentru a se putea replica, și nu le interesează prea tare care e gazda asta. Dacă pădurile sunt tăiate, habitatele animalelor sunt distruse, numărul acestora scade și, în același timp, interacțiunile cu oamenii sunt mai frecvente, iar virusul migrează la specia de mamifere cea mai numeroasă, 7,8 miliarde de gazde primitoare.

Apocalipsa a avut loc deja, doar că se desfășoară în slow-motion, iar pandemia are oricum toate șansele să pară o glumă proastă pe lângă efectele încălzirii globale din următoarele decenii.

 Să nu uităm că SARS-CoV-2 e 2 pentru că pe SARS-CoV (2003) l-am ignorat cu desăvârșire după ce n-a mai avut efecte la scară largă. SARS-CoV-3 e foarte probabil. SARS-CoV-4 e posibil. Miza ar fi să nu ajungem la 6 sau 7. Apocalipsa a avut loc deja, doar că se desfășoară în slow-motion, iar pandemia are oricum toate șansele să pară o glumă proastă pe lângă efectele încălzirii globale din următoarele decenii. De-asta visele nu trebuie să rămână netulburate, nici alea de restaurație, care propovăduiesc „revenirea la normal”, fiindcă „normalitatea” ne-a adus aici, nici alea utopice, cu un viitor frumos și luminos pentru oameni sau fără oameni, nici nu contează. Postumanismul nu e apocaliptic, este realist, crunt de realist, doar că realitatea a devenit atât de stranie, încât o bună parte gândirea critică nu o poate concepe decât înmuiată de utopii. Prezentul e locul din care trebuie să acționăm, și n-avem nevoie de vise pentru asta, trăim deja în visul capitalismului global și așa arată el. Mama natură generoasă și fără chip, cu sâni continentali din care curge fără încetare lapte și miere și care poate fi exploatată la infinit s-a dovedit și ea un vis, la fel ca natura-decor, natura pitorească, natura-fundal pe care au loc marile evenimente umane. Toți agenții biotici și abiotici trebuie să-și primească partea în orice analiză a prezentului care se vrea utilă pentru viitor sau lămuritoare pentru prezent, cu atât mai mult la stânga spectrului politic, care măcar are calitatea de a nu nega lucruri evidente științific precum încălzirea globală. Stânga însă care nu ia în considerare nonoamenii în analizele ei face o mare greșeală. Consecințele capitalismului sunt deja aici și capitalismul va continua să-și producă efectele nu zeci, nu sute, ci mii de ani de acum încolo, chiar dacă oficial, să zicem, s-ar încheia mâine. Încălzirea globală va continua, plasticul va forma în continuare un strat geologic, animalele vor continua să-și trăiască viața și să-și aștepte moartea în cuști în care nu se pot mișca, iar deșeurile nucleare vor fi prezente încă zeci de mii de ani de-acum încolo. Alegerea între „socialism și barbarie” nu mai este o opțiune realistă astăzi. Suntem prinși în încâlcirea lucrurilor și milioane de probleme își așteaptă rezolvarea. Din păcate, rezolvarea problemelor va crea alte probleme, care și acestea vor trebui rezolvate, și tot așa. Nu mai avem de ales decât între barbarie și barbarie. Să învățăm să trăim cu pericolul și în pericol. Să fim, adică, postumaniști într-o lume postumană.

Postumanismul nu e apocaliptic, este realist, crunt de realist, doar că realitatea a devenit atât de stranie, încât o bună parte a gândirii critice nu o poate concepe decât înmuiată de utopii. Prezentul e locul din care trebuie să acționăm și n-avem nevoie de vise pentru asta, trăim deja în visul capitalismului global și așa arată el.

Dar să revenim la revistă. Acum lucrăm la numărul despre animalele nonumane, al șaselea. Primele articole sunt deja pe site (posthum.ro) și sperăm ca până în iunie să avem și varianta finală, print și .pdf. (O paranteză:  în numărul acesta avem și primul text original, scris de Ted Benton ca o mică prefață la articolul lui, „Umanism = Speciism? Marx, despre oameni şi animale”, în care autorul a vrut să clarifice anumite controverse apărute la publicarea inițială a textului în Radical Philosophy.) Discuția despre celelalte animale e importantă pentru că are forța de a destructura ideile umaniste despre excepționalismul uman. De altfel, toate numerele tematice pe care le-am publicat până acum („Postumanismul”, „Reproducerea”, „Copilul”, „Lucrul”) au încercat să pună la îndoială, din perspective diferite, aceste idei despre om ca perfect rațional, autonom, liber și măsură a tuturor lucrurilor. În ultima vreme am început să ne gândim la legătura dintre umanism și capitalism, care, istoric, au apărut cam în aceeași perioadă. Pe de altă parte, e posibil ca umanismul să fie o ideologie de clasă, și vom urmări în curând și firul acesta.

Pentru moment, vrem ca în perioada următoare să publicăm și autori români. Probabil că o să facem un call for papers la un moment dat. Spre deosebire de acum șase ani, când am început toată treaba, există mai mult interes pentru postumanism și pentru alte domenii înrudite sau prietene, materialismul vitalist, feminism (materialist, socialist, postumanist), ontologia orientată pe obiect, studiile despre copii și copilărie, studiile despre animale, teoria queer, teoria lucrului etc. Am vrea să mărim comunitatea și să facem niște alianțe prin care mai mulți/multe să devină mai vizibile/vizibili pentru mai multe/mulți. Lucrăm deja cu frACTalia pentru asta, încercăm să scriem noi, încercăm să publicăm autori români din domeniile astea, dar vor mai urma și alte forme de colaborare, și alte colaborări. Tot la frACTalia o să avem o colecție de carte, post/h/um boox, și o să publicăm cel puțin un titlu anul ăsta din cele două la care lucrăm deja, Donna Haraway, Manifestul unui cyborg & Manifestul speciilor însoțitoare și Paul B. Preciado, Testo Junkie. Tot noi am lucrat și la Intelecte generale de McKenzie Wark (2018), care a apărut la Tracus Arte, dar colecția ca atare nu s-a putut concretiza acolo. Rămâne o carte singulară, fără sigla Post/h/um, dar apreciem, oricum, găzduirea. În altă ordine de idei, atunci când spunem „noi” nu ne referim doar la editori, ci și la colaboratori, traducători care au muncit alături de și cu Post/h/um începând cu numărul 4: Ovidiu Anemțoaicei, Lia Boangiu, Paul Burcia, Florin Buzdugan, Cătălina Matei, Iulia Militaru, Adina Mocanu, Paul Mihai Paraschiv, Gina Săndulescu, Cristina Stancu, Oana Uiorean. Vor urma și alte nume în curând. În definitiv, am fost de la început și un proiect de cercetare, nu doar o revistă de traduceri, am vrut să facem o muncă colectivă și am reușit, am colaborat, după cum spuneam, cu mai mult de 10 traducători și traducătoare până acum, am publicat peste 50 de texte, am depășit deja 1000 de pagini de traduceri. Pentru noi e o realizare, dar, cumva, simțim că suntem tot la început.

Avem totuși și ceva inedit: faptul că am creat un spațiu de joc pe care sistemul a încercat să-l ignore complet o vreme, dar plăcintele pe care le-am aruncat în camera oglinzilor și-au găsit uneori ținta. Mai multe vor urma. Post/h/um e compostul care suntem.

Pentru că am început ca un eșec al universității românești de a crea bibliografii relevante și de a pune la dispoziție resurse digitale studenților și profesorilor și continuăm să fim un eșec al sistemului de învățământ. Doar că unul poate neașteptat. Nu toate eșecurile dispar în dezinteres, și nu toate eșecurile ajung să ocupe funcții politice în aparatul de stat sau, de ce nu, în facultăți. Unele eșecuri se întorc să bântuie, să-i reamintească cât de ineficient, groaznic și irelevant este. Unul dintre eșecurile astea e Post/h/um, un proiect de cercetare bazat exclusiv pe munca altor cercetători, fără aproape nicio contribuție originală, dar așa sunt majoritatea proiectelor de cercetare, nu? Avem totuși și ceva inedit: faptul că am creat un spațiu de joc pe care sistemul a încercat să-l ignore complet o vreme, dar plăcintele pe care le-am aruncat în camera oglinzilor și-au găsit uneori ținta. Mai multe vor urma. Post/h/um e compostul care suntem. De șase ani fermentăm lent tot felul de resturi, capturăm informație și încercăm să transformăm mediul (teoretic) într-un loc mai propice vieții. Chiar dacă am publicat până acum numai traduceri, Post/h/um. Jurnal de studii postumaniste (2014-) este totuși prima revistă din lume cu specific declarat postumanist.


Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste este un proiect de cercetare complet non-comercial, o revistă independentă, open access, cu articole de teorie critică, filosofie și studii culturale.

Ana-Maria Deliu

Coordonează revista Echinox. Citește literatură cu pisici locvace.

Articole similare

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Interviu cu Ruxandra Gîdei / 4fără15

Interviu cu Ruxandra Gîdei / 4fără15

Post/h/um: a komposzt, amely vagyunk

Post/h/um: a komposzt, amely vagyunk

De neconceput: Interviu narativ cu regizorul Tom Dugdale

De neconceput: Interviu narativ cu regizorul Tom Dugdale

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter