Involuntar și uimitor

Echinox7 mai 2020

Kitschul este o alternativă la estetica formală. Afirm asta din șezlongul unei pensiuni care are în curte piscină, dar și câteva găini ouătoare care stau închise într-o frumoasă cușcă de brad, ornamentată cu motive din fier forjat, cu aripile ridicate și ciocul deschis. Totul e bio și totul e tradițional; noi am făcut tot ce vedeți aici, cum ne-am priceput mai bine; ce vreme frumoasă!, să vă mai aducem ceva?, vreți să vă arăt păunii din spate?, dacă nu sunt eu aici vi-i arată fata de la recepție, ea e ca un membru al familiei, așa-i la noi, altfel nu se poate.

Nu vă stresați, doamnă, mă simt minunat. Totul e atât de plăcut și original la dumneavoastră.

Turismul intern e în plină desfășurare, el ne duce mai departe tradiția și bunăstarea socială, e atât de primitor și serviabil că te trezești în baie chiar cu proprietara care exclamă: „vai, am uitat să vă aduc prosoapele. Iertați-mă”!

Pensiunile sunt baza, bibliografia turistului român care face turul României cu mașina, cu sau fără familie. Atenție la perdele! Sunt grele, duble, triple, lucioase și pline de parfum oriental, prinse de o garnișă sculptată și aurită. Turismul intern e în plină desfășurare, el ne duce mai departe tradiția și bunăstarea socială, e atât de primitor și serviabil că te trezești în baie chiar cu proprietara care exclamă: „vai, am uitat să vă aduc prosoapele. Iertați-mă”! Ar trebui realizată o hartă a tuturor pensiunilor din România, o istorie ilustrată, un mare album național care ar putea intra în cartea recordurilor. Avem și noi românii capitolul nostru în Cartea Recordurilor, și nu e chiar subțire: de la cel mai mare gulaș din lume la cel mai lung drapel. Da, clar, trebuie plasată ideea unui primar mai creativ și sunt sigur că se găsesc fonduri. Să nu uităm de primăriile comunale și orășenești, de fapt, toate primăriile din țară au ceva care te fac să zâmbești. Ce faună magică adăpostesc aceste instituții, ce coafuri, ce oje, ce design interior, mai ales la contabilitate. Și peste tot bine ați venit… bine ați venit… bine ați venit…

Bine ați venit în orașul Zimnicea!

Vreau să vă povestesc ceva despre Zimnicea. În orașul ăsta e un monument, pot spune că e unul foarte reușit, un monument al artei conceptuale românești, probabil cel mai inspirat. Povestea e așa: copilul unei familii se îneacă în Dunăre, iar pe mal, așa cum se obișnuiește deja, familia înalță un monument în memoria tristului eveniment, mai exact înalță un grătar uriaș unde oamenii pot prepara mici, frigărui, pulpe de pui etc., dacă tot ieși pe mal cu prietenii te duci direct la monument, faci un grătar, bei o bere, pui muzică, te simți bine. Și nici nu e așa deranjantă plăcuța de metal cu acest grătar a fost ridicat în memoria fiului nostru care s-a înecat în Dunăre…

România e o mare galerie de artă, deschisă non-stop, trebuie doar să călătorești prin ea, nu mai e nevoie să faci artă, au făcut-o alții deja.

Și cum sub duș îți vin de obicei cele mai amuzante idei, nici eu nu fac excepție. Kitschul apare dintr-o dorință excesivă de a face frumos. E în proximitatea genialului. Unii dintre noi exagerează din abundență (avem și vrem să vă arătăm), alții, cei mai mulți, dintr-o inclinație patologică pentru improvizație și asociere bizară a obiectelor decorative (vreți să spuneți că noi nu ne pricepem?). Toți avem această dorință, doar că unii dintre noi o controlează mai greu. Lumea vede la televizor și vrea și ea, doar că nu-i iese chiar așa. Ne ia pe toți valul și inspirația și nu ne mai oprim, iar în final zâmbim și oftăm: ce frumos!

Ar trebui realizat un documentar despre sufrageriile actuale, cele vechi au fost deja documentate, de unde pleacă la nuntă nașa mare, unde se schimbă nașa mare, unde e filmată privindu-se în oglindă; cu un ochi se admiră, cu celălalt te provoacă. Magie pură! Estetica asta de nașa mare a fost introdusă la noi de Elena Udrea. O anumită categorie socială a început s-o imite, dar înainte de imitația vestimentară a fost apariția caselor de culoare portocaliu-PD. Dar asta e deja folclor cultural și antropologie politică.

Mulți văd în kitsch un fel de dragălășenie, toți suntem atât de fericiți și zâmbitori, ca niște nunțași, privim mirii cu înțelegere și compasiune. Suntem o indulgență generală tacită. E adevărat că în primă fază poate fi amuzant și plăcut – aici se naște această înțelegere tacită, o așteptare care nu se mai termină – însă pentru unii este covârșitor și deprimant. În fața kitschului rămâi dezarmat. Vă amintiți sticla de Cognac Napoca în formă de țărăncuță, cu etichetă și dop? Un produs 100% românesc. Pur și simplu uimitor. Să bei până cazi dintr-o femeie cu dop și etichetă, ea să nu spună nimic, s-o bei cu toată gașca, s-o faci cadou rudelor, s-o expui pe dulap, când se termină s-o umpli din nou și să-i pui dopul ăla auriu. Semiotică pă față, pe toată fața. Țărăncuța a ajuns acum obiect de artă, o vezi prin magazilele de antichități, pe okazii.ro, OLX, dar și la Muzeul Kitschului din București. Ar trebui să se numească Muzeul Zâmbetului.

Aici este epicentrul, inima kitschului și siropul Dâmbovița care se scurge printre cele două diguri de beton, decorate cu gard de fier forjat, bănci pe care e stanțat Fabricat în România și amplasate cu spatele la râu, ca cetățenii să poată urmării în liniște farmecul și fluiditatea traficului.

Părem o mare conspirație manga înconjurată de pictură naivă religioasă.

În fața CMN rămâi înghețat, cu gura căscată. Opulența religioasă e kitschul care împietrește mintea. Hainele galbene și brodate ale preoților, covoarele și toate beculețele și luminițele care îți transformă mutra într-o ilustrație manga. Părem o mare conspirație manga înconjurată de pictură naivă religioasă. Ceremonialurile religioase au ceva jalnic și patetic în conținut, sunt atât de neajutorate și bâlbâite, sunt atât de cumva că-ți vine să te bagi sub masă și să stai acolo până auzi comanda Domnul fie lăudat! Mi-ar plăcea să alimentăm și mai mult această predispoziție spre mândrie și strălucire. Toată lumea merită rolul principal pe această hartă.

Și cum imaginația românilor s-a materializat într-un paradis al obiectelor și produselor, și cum toți visăm să ajungem măcar o dată în viața asta scurtă și meschină în Dragonul Roșu, să ne facem plinul, cum se spune… Dar ce fel de plin e ăsta când majoritatea dorințelor rămân neîmplinite din motive financiare? Aproape toți oftează: n-am apucat să văd aproape nimic din ce-i aici; ce repede trece timpul; aici îți trebuie o zi pentru fiecare hală – voci triste, nefericite, dar și pline de zâmbete. De aici plecă dubele micilor comercianți/traficanți către cele mai îndepărtate margini ale hărții. Avem o galerie uriașă cu deschidere la Marea Neagră. Bine ați venit!

Despre politică spun doar atât: urmăriți personajele!

Și în final o melodie consolatoare: Marc Ribot’s Ceramic Dog, Todo el Mundo es Kitsch.

V. Leac, n. 1973. Trăiește și lucrează în Arad și București. A publicat mai multe cărți de poezie: Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, Ed. Vinea (2005, 2006, 2013); Dicționar de vise, Ed. Cartea Romaneasca, 2006; Lucian – un experiment – CDPL, 2009; Toți sunt îngrijorați, Ed. TracusArte – colecția NEO – 2010, 2015; Unchiul este încântat, Ed. Charmides, 2013, Monoideal, Ed. Nemira, 2018. Membru fondator al grupării literare Celebrul animal și al revistei Ca și Cum. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează MOI la Timișoara; curator al evenimentului W.A.D. Arad, 2014. Filme: 2014 – The Village Drones (I); 2015 – The Village Drones (II); Trasee descriptive cu intrus.