Mai ’68, Noua Stângă și globul

Mai ’68, Noua Stângă și globul

Acum doi ani, s-au împlinit cinci decenii de la evenimentele din 1968. Cu această ocazie, revista Vatra a realizat un dosar pe această temă (nr. 6-7/2018), urmând ca apoi eseurile să fie publicate în colecția de față: Ce mai rămâne din Mai 68? (frACTalia, 2018, 247 p.). Privind numele celor doi coordonatori (Alex Cistelecan și Alex Ciorogar), poate fi deja sesizat interesul dublu al textelor din volum: pe de o parte, reinterpretarea „Mai ’68”-ului din perspectiva „stângii independente” de la noi (dacă este să folosim o terminologie propusă recent de Cistelecan), așadar punând preț pe aspectele istorice, materialiste și politice ale evenimentului discutat; pe de altă parte, relectura culturalistă a „Mai ’68”-ului, din perspectiva actorilor universitari de la Litere, Filosofie sau Film, așadar analiza teoriilor care s-au aflat (sau încă se află) sub zodia tumultului revoluționar ’68ist sau a figurării ulterioare a acestuia în media. Evident, rolurile nu sunt perfect împărțite, însă poate fi remarcat faptul că cele două mari mize ale bilanțului sunt următoarele: 1) explicarea evenimentelor din ’68 de către stângiștii locali sau din diasporă, care, prin înseși poziționările lor față de eveniment, optează pentru o direcție ideologică și, de ce nu?, o formă de praxis; 2) o analiză (parțial depolitizată) a așa-zisei „suprastructuri (post)revoluționare” de către profesori și studenți de la umanioare. Mă voi concentra mai mult pe primul tip de texte, ridicând o problemă nu tocmai nouă: Ce poziționări ideologice implică raportul față de Mai ’68?

Noua Stângă în minoritate

Consensul este clar: Mai ’68 a fost un eșec. Un eșec, în sensul în care mișcarea nu pare să fi avut efecte destabilizatoare pentru producția capitalistă. Ba mai mult, capitalismul a găsit noi metode pentru a înăbuși orice tentativă ulterioară de protest: industria se automatizează, iar sectorul serviciilor devine o parte importantă a economiei, așadar proletarii de ieri devin prestatorii de muncă imaterială („post-fordistă”) de azi; în ciuda faptului că precaritatea locului de muncă și inegalitățile sociale rămân, conflictele de clasă sunt aplanate și mascate cu succes, atât din cauza noii naturi a producției, cât și din cauza puterii culturale din ce în ce mai adaptabile a capitalismului neoliberal. În acest context, mișcările studențești și muncitorești din Vestul anilor ’60, inițial îndreptate împotriva tendințelor agresiv-imperialiste ale Statelor Unite în periferii, a sistemului exploatator din Europa și chiar împotriva direcțiilor antisistemice tradiționale (ce poate părea mai revoluționar decât o mișcare care scandalizează însuși Partidul Comunist din Franța?) se sting rapid, ajung să facă anumite concesii cu status quo-ul și, uneori, chiar să-l îmbrățișeze (cazul Cohn-Bendit e cel mai cunoscut). Aceste lucruri sunt frecvent discutate în eseurile din volum. Sunt locuri comune.

Problema polarizantă este legată de actorul principal al acestui eșec. Mai bine zis, polarizarea se învârte în jurul „Noii Stângi”. Acești „eretici” tineri și gerontofobi ai anilor ’60-’70 au schimbat premisele marxismului ortodox, descentrând rolul proletariatului ca subiect al Istoriei și înfăptuitor al Revoluției. În ’68, pe scena progresismului își fac loc minoritățile rasiale, sexuale, de gen. Apar politicile identitare. Autoritatea politică, sub orice formă a ei, este denigrată – chiar și cea materialist necesară pentru vechii marxiști: așadar, legitimitatea Revoluției din 1917 se clatină (ciudat, nu și cea a Revoluției Culturale Chineze, subliniind ochelarii de cal ai Războiului Rece). În locul colectivismului, se impune individualismul. Ulterior, apar și politicile ecologiste, care vor schimba la rândul lor tabelul priorităților.

În volumul Mai ’68, scepticismul „stângii independente” față de New Left este evident, ba chiar câștigă teren. S-ar părea că Alex Boguș și Gáspár Miklós Tamás sunt singurii cu adevărat optimiști față de eficiența acestor grupări antisistemice. La fel, din perspectiva situaționistă exemplificată de Daniel Clinci, Mai ’68 și urmările lui ar reprezenta un performance artistic de succes (dar cam atât). Undeva la mijloc se află Vladimir Borțun, care apără acțiunile protestatarilor și critică pasivitatea și ipocrizia Partidului Comunist Francez ca fiind cauza eșecului unei potențiale Revoluții, dar critica lui se bazează tot pe modelul vechi, leninist: PCF-ul pur și simplu nu și-a îndeplinit rolul de partid revoluționar! Or, e greu de crezut că tinerii ar fi acceptat modelul respectiv. În cel mai bun caz, restul colaboratorilor vorbesc compătimitor despre un „amestec de idealuri si iluzii, de energie și de naivitate, de inteligență și de ironie” (p. 101), dar lipsit în mod fundamental de strategie, după cum afirmă Mihai Ene.

Pentru Alex Boguș, Noua Stângă apare „mai degrabă după acest eșec al mișcărilor de revoltă de la finele anilor `60 de a produce o schimbare reală a relațiilor de putere din capitalism” (p. 45). Așadar, este un efect al ineficienței vechilor tactici de organizare, care vor duce la o postmodernizare a stângii. Cu toate acestea, nu se poate zice că tinerii din ’68 au luptat din start pe frontul comunist-etatist tradițional, pe care să-l fi părăsit după – ba dimpotrivă, rupturile de marxism erau vizibile în practica revoluționară. Asocierea cu masa muncitorească a fost determinată de un scop comun destul de abstract: anticapitalismul. Cel mai probabil, revoluția sexuală și anticonsumerismul nu erau în vârful listei de priorități ale proletarilor. În rest, Boguș are dreptate: anexarea Noii Stângi de către postmodernism a dus la neîncrederea în metanarațiunile autoritare și la pluralism, cu prețul pierderii unor strategii viabile și al atomizării luptei anticapitaliste.

În alt loc, Gáspár Miklós Tamás critică tendința socialiștilor contemporani de a-i apropria pe foștii revoluționari individualismului burghez: pentru filosoful maghiar, anul ’68 a reprezentat un atac frontal la adresa „capitalismului de stat” (i.e. comunismul național de tip stalinist), iar acest fapt legitimează mișcarea revoluționară atât din Occident, cât și din blocul estic (în Cehoslovacia îndeosebi). Tamás afirmă că „adevărata înfrângere a lui 1968” (p. 187) reprezintă asocierea persistentă, atât dinspre dreapta, cât și dinspre stânga, a comunismului cu modelul de stat sovietic, ce trebuie depășit. Noua Stângă, deși imperfectă și idealistă, este mai curată din punct de vedere moral decât leninismul promovat de către unii stângiști contemporani, tocmai pentru că nu se conformează acestor politici.

În rest, Noua Stângă este violent demistificată. Claudiu Gaiu reia argumentul lui Michel Clouscard, conform căruia există un „Mai ’68” diferit de cel intelectualist, mult mai important și simptomatic pentru contextul istoric: „cel al mișcării muncitorești, al sindicatului CGT și al partidului comunist” (p. 50). Spre deosebire de Marcuse, care, în entuziasmul său prorevoluționar, elaborase niște afirmații ignorante despre „îmburghezirea” muncitorilor, Clouscard accentuează continuitatea conflictului de clasă la momentul respectiv. Proletarii nu s-au îmbogățit, clasele doar s-au restructurat (vezi tabelele de la pp. 51-52). În această ecuație, studenții revoltați apar ca niște uzurpatori ai protestelor. Valorile lor, refractate suprastructural în freudo-marxismul lui Marcuse și în schizoanaliza deleuziană, sunt fața întoarsă a societății de consum: „Revoluția moravurilor e un instrument de extindere a pieței, o armă împotriva rezistențelor tradiționale fie burgheze, fie populare, pentru a impune valorile consumului: risipa, sărbătoarea, libidinalitatea” (p. 55). Astfel, insurgența devine doar o strategie de consum, un fel de „transgresiune” controlată, în sensul dat odinioară de Bataille.

În alt eseu, Andrei Chițu face apel la disensiunile dintre Adorno (sceptic vizavi de mișcările studențești din RFG) și Hans-Jürgen Krahl. Problematica se învârte în jurul individualismului à la Max Stirner de care dădeau dovadă noii stângiști: dacă Adorno vede în această atitudine o posibilitate de reîntoarcere a fascismului, Krahl le interpretează ca fiind o „«boală a copilăriei» în drumul organizării mișcării anti-autoritate” (p. 177). În cele din urmă, Chițu observă că tocmai „nucleul stirnerian de mistificare și negare a realității sociale, de permanentă privatizare a luptei politice și implicit de adâncire a conflictului dintre solidaritate și autonomie duce finalmente la disoluția mișcării” (p. 178). Din nou, premisele studenților se dovedesc dezastruoase pentru o revoluție eficientă.

Costi Rogozanu, mai moderat, observă foarte pertinent că ceea ce a promovat Noua Stângă – „protestul real și justificat al minorităților” – a ajuns „să fie preluat de politici de corporație și de expansiune” și că „[d]repturile pentru minorități trebuie reîncadrate în mișcari populare largi de stânga sau se pot pierde de tot pe coridoarele birocrației corporate” (p. 35). Altfel zis, intențiile au fost bune, dar coruptibile.

Individualism, depolitizare, idealism, lipsă de strategie pe termen lung, uneori chiar complicitate cu sistemul: iată criticile aduse Noii Stângi de către autori. Întrebările jumătății de secol care a trecut rămân: Care e cea mai progresistă mișcare antisistemică? Cine are dreptul principal la revoluție? Masele populare sau minoritățile? Sunt întrebări pe care Mai ’68 le-a lăsat suspendate. „Stânga independentă” și intelectuală românească optează, cel mai adesea, pentru mișcările populare, lucru care i-a îndepărtat de-a lungul ultimilor ani de unii anarho-sindicaliști și progresiști mai tineri.

Globalismul 68ist

În disputele moderne și europene dintre Noua și Vechea Stângă se pierde perspectiva globului. Cronologia de la începutul volumului subliniază tocmai răspândirea geografică a fenomenului ’68. Se pare că pe scena istoriografiei au ieșit în evidență protestele din Statele Unite, Europa de Vest și cazul Primăverii de la Praga, și mai puțin manifestările din Algeria, Mexic, India, Argentina sau alte țări periferice. Nu altul este cazul în conținutul contribuțiilor din volum. Într-un eseu din 19891, Immanuel Wallerstein explică faptul că ’68 a fost o revoluție globală, în și a world-system-ului, iar principalul protest a fost îndreptat împotriva poziției centrale a Statelor Unite în economia mondială, precum și împotriva acordului tacit al URSS-ului față de această stare de fapt. În anii ’50-’60, SUA pusese în practică un plan de decolonizare moderată, precum și o serie de politici publice care insistau pe diminuarea inegalităților sociale în plan intern (adoptată și de alte state: Franța lui de Gaulle), iar în spațiul sovietic începuse lungul proces de destalinizare. Wallerstein susține că de fapt această breșă liberalizatoare a avut un rol catalizator: decolonizarea treptată este brusc întreruptă de răbufnirile anticoloniale din Vietnam și Algeria, așteptările grupurilor proletare sau minoritate (cărora li se adaugă și studenții) nu sunt total îndeplinite și produc și mai multă mobilizare, decentralizarea sovietică culminează cu propunerea unui socialism național independent.

În acest context, s-ar putea ca aplombul contracultural al tinerilor vestici să nu fie vârful de lance al mișcării, ci doar un accesoriu care a supraviețuit estetizărilor ulterioare (Victor Morozov prezintă un excelent studiu despre încercările cinematografice de a reface într-un mod nepărtinitor peisajul 68ist). Mai ’68 a reprezentat (cel puțin) prima tentativă de chestionare a capitalismului global, a cărui logică se infiltra și în relațiile internaționale dintre blocul socialist și țările cu piață liberă. Dezbaterea nu poate fi limitată la dihotomia simplistă și generaționistă de tip stânga vero, de sorginte marxistă vs. Noua Stângă, postmodernă, eco și PC. Noua Stângă a fost îndreptățită să aducă o critică a praxis-ului unor vechi mișcări anticapitaliste. Cu toate acestea, dezamorsarea teoriei claselor este ineficientă pe termen lung.

În Occident (și probabil doar acolo), o parte din cererile 68iste au fost îndeplinite. Mentalitățile conservatoare au fost întrucâtva „remediate” (toleranța a devenit un motto al liberalismului), minoritățile au început să intre pe scena publică și politică, condițiile de lucru s-au îmbunătățit. Mișcările anti-sistem au început să își poarte propriile bătălii individuale, de multe ori unele cu altele. Wallerstein identifică două feluri de astfel de mișcări în Vest: grupurile „vechii stângi”, sub forma sindicatelor și partidelor de stânga (social-democrate, comuniste etc.) și cele ale „noii stângi”, anarho-sindicaliste sau ONG-iste (cu mize feministe, LGBT, ecologiste ș.a.).2 Cu toate acestea, cauzele materiale care să faciliteze o colaborare s-au șters. Teoria (destul de utopică, dacă rămâne în planul bătăliei de idei, a „intersecționalității” cauzelor populare și cauzelor identitare nu pare să funcționeze, deoarece fiecare formă de stânga își impune propriul set de priorități, iar incompatibilitățile nu par să ducă la o formă strategică de compromis de nicio parte a baricadei. Breșa deschisă în ’68 și-a pierdut rapid aura. În centru, lucrurile au intrat în scurt timp în echilibrul precar al neoliberalismului.

Totuși, Mai ’68 mai ridică probleme legate de contextul revoluționar. Astfel, de ce tocmai cazul Italiei, prezentat pe larg de către Dana Domșodi, Giordano Altarozzi și Alex Cistelecan, prezintă un ’68 prelungit, violent și (câteodată chiar) promițător? În calitate de stat ce a reușit să facă salturi mari către centrul economic, Italia reprezintă un paradox: există un decalaj enorm „între regiunile industrializate și cele prevalent agrare (mai ales în partea sudică a Peninsulei), în care modernizarea economică s-a manifestat la un nivel net inferior” (Altarozzi, p. 126). Dacă Nordul pare să se fi apropiat de Europa, despre Sud aproape că se poate zice că a rămas în periferia globală. Discrepanțele economice devin și mai pregnante când în cadrul acelorași granițe poate fi observat clar, in micro, sistemul de exploatare a capitalismului global, iar urgența revoluției devine clară. Alex Cistelecan este îndreptățit să afirme că „«68-ul» italian poate juca un rol de paradigmă în întelegerea acelor chefuri care au zguduit Occidentul acum patruzeci de ani” (p. 135). Poziționările pro-/anti-New Left pe care le problematizează proiectul în Argument (unde Noii Stângiști sunt prezentați sarcastic ca „proto-tefeliști” – p. 7) își pierd din relevanță în lumina cazului italian. Timp de 10 ani, protestele muncitorești și studențești vor continua în spațiul peninsular, pentru a fi, apoi, înăbușite de sistem: grupările sunt divizate și alienate de propriile scopuri.

Cu cât ne îndepărtăm de centru, cu atât devine mai clar scopul Mai ’68: revolta împotriva exploatării capitaliste, atât la nivel național, cât și la nivel global (în special pentru colonii). Cauza este inițial materială; abia apoi începe să genereze o suprastructură ideologică, estetică și, prin acest fapt, ușor de corupt.

Expresii ideologice…

O altă întrebare a dosarului ridică o problemă culturală: „Care ar fi […] expresia ideologică a 68-ului (deconstrucția? situaționismul? mișcarea beat? teoria critică?) și în ce măsură își mai păstrează ea astăzi un potențial subversiv?” (p. 7). Pentru Alex Ciorogar, răspunsul stă în „protestul subiectivității” (în manieră foucauldiană) și în teoria critică ce a urmat structuralismului (a cărui complicitate cu mișcările anti-protest o arată foarte bine Adriana Stan). Așadar, ce ne scoate din eșecul ’68ist individualist ar fi o proiectare a unor noi tipuri de identități care să se opună „termenilor consumului și spectacolului”, prin „manieră, mască, modalitate, stil, imagini și posturi”. Tot despre subiectivare vorbește și Anca Bucur, dar de data aceasta printr-un filtru distopic: mai ’68 a prilejuit ascensiunea către tehno-capitalism și apariția unei entități transumane, „subiectul mașinic”, cu o ontologie specială, dar și cu potențial subversiv. Ștefan Borbely reduce experiența șaișoptistă la figura contraculturală a hippiotului, al cărui existențialism e „totalizant, intuitiv aneantizant și se desfășoară într-un climat de thanatofilie paradoxală” (p. 71). Pentru Christian Moraru, relația dintre mai ’68 și postmodernism e apriorică: nu putem zice că înțelegem implicațiile epistemologice ale acestor proteste cât timp în România nu am fost „alfabetizați” în jargonul postmodern. Nu putem visa la depășirea „pomo-poco-postruct” (p. 62) fără un update metodologic academic.

Urmărind linia deschisă de teza globalismului fenomenului ’68, sunt surprins că nu au fost aduse în discuție de către nimeni teoriile postcoloniale și decoloniale. Pe lângă microvictoriile contraculturale, identitare și epistemologice, Mai ’68 a reușit să șubrezească întrucâtva imaginea integrității sistemului global capitalist. Probabil că aria cea mai importantă și ofertantă din studiile literare contemporane (world literature, studii cantitative, geocriticism, decolonialism) problematizează și încearcă să democratizeze relațiile de putere dintre centrul și periferiile globului în cadrul discursului metaliterar. Perspectiva globului poate fi o moștenire valoroasă a momentului Mai ’68.


1 Wallerstein, I., & Zukin, S. (1989). 1968, Revolution in the World-System: Theses and Queries. Theory and Society, 18(4), 431-449.

2 Ar fi interesant de urmărit situația țărilor din fostul bloc estic de după ’89. S-ar părea că, în România, anticomunismul nouăzecist a fost atât de puternic încât a împiedicat coagularea coerentă a oricărei stângi, de tip nou sau vechi. Dar poate fi identificată o dihotomie și la nivel local: între grupurile „douămiiste”, de intelectuali și jurnaliști strânși în jurul CriticAtac, Idea, Gazeta de Artă Politică ș.a. (mare parte din autorii de aici) și grupurile în formare, pro-minorități, de obicei ONG-iste.

Mihnea Bâlici

Student la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Scrie poezie și a fost publicat în câteva reviste și antologii (Poesis international, Subcapitol, Scena9, Familia, Conta etc.). Publică cronică literară și în Observator cultural și Vatra.

Articole similare

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Ce este kitsch-ul?

Ce este kitsch-ul?

Involuntar și uimitor

Involuntar și uimitor

Pe scurt, despre distopia lumii de azi

Pe scurt, despre distopia lumii de azi

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter