Să nu ucizi (2018) – Să te speli pe mâini

Să nu ucizi (2018) – Să te speli pe mâini

Deși un subiect de tipul „ne privește pe toți” trebuie că e mană cerească pentru PR-iști leneși, debutul Să nu ucizi, co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru, a trecut cam nebăgat în seamă acum un an, când s-a lansat în cinemaurile românești. Inspirat de urmările tragediei de la Colectiv, filmul povestește drama unui medic care descoperă că produsele dezinfectante din spital sunt diluate și își pierd eficacitatea. Propulsat de urgența crizei grave a sistemului sanitar românesc, filmul se vede până la urmă subjugat de miza subiectului, repliându-se didactic pe terenul ultra securizant al formulei Noului Cinema Românesc (NCR). Nu-i primul și mi-e teamă că nu va fi nici ultimul film românesc care, prea timorat să încerce altceva, se întoarce la bază cu coada între picioare.  

Oare există postură corporală mai familiară, în cinemaul românesc recent, decât aceea a bărbatului filmat de la oarece distanță, ghemuit sub povara grijilor, pierdut în gândurile sale, complet rupt de ceea ce se întâmplă în jur? Sau manevră mai recognoscibilă ca aceea în care camera se bâțâie pe urmele unui personaj, lipindu-ne de ceafa acestuia în timp ce parcurgem o stradă lăturalnică întunecoasă? Sau interior mai uzat decât habitaclul unei mașini, cu camera postată pe bancheta din spate și atentă la șofer (adică tot la ceafa sa), în timp ce culorile și zgomotele orașului defilează de partea cealaltă a parbrizului, în indiferență totală? Toate astea pentru a spune că Să nu ucizi inventariază, epigonic, gama întreagă a tropilor pentru care un film românesc recent e ceea ce e. (Și poate că, înainte de a ne plânge că sălile sunt dezertate de public în cazul filmelor autohtone, ar merita să ne întrebăm de două ori cât vor mai fi dispuși spectatorii să accepte aceleași rețete exasperante, în care croitorașul cel viteaz – de-obicei, un bărbat de vârstă și clasă mijlocie care locuiește într-un apartament sordid – trebuie să rezolve de unul singur o criză presantă.)

Cele mai bune filme românești sunt cele în care realitatea se prezintă ca o hartă de decodat, iar decodarea nu vine niciodată de-a gata. Cele mai proaste filme românești sunt cele care, păstrând aceeași pretenție de artă „grea”, nespectaculoasă, care pune spectatorul la treabă, reduc complexitatea realului la o serie de cadre-cârlig în care lucrurile semnifică mai mult decât ar trebui. Filmele-far ale NCR-ului nu jură decât pe ambiguitate: cu cât mai opace lucrurile – cu cât mai greu de distins între o acțiune necesară și un timp mort – cu atât mai bine. Într-un film precum Să nu ucizi, reziduu al acestei tradiții de explorare a realului, cadrele cu omul nostru învârtindu-se în sus și-n jos sau privind în gol nu sunt decât balast redundant sau reflex paralizant. Ele servesc drept pancarte pe care stă scris „neliniște sufletească”, „furie” etc – stări abstracte, lipsite de aderență la povestea unică, concretă, a personajului.

Dând în clocot încă de la început – în primul sfert de oră al filmului medicul Cristian (Alexandru Suciu) își pune tot spitalul în cap –, filmul se stinge rapid, instalându-se pe făgașul unei povești generice de tip „om versus sistem”, în care lumea se împarte foarte tranșant în corupți și incoruptibili. Pe măsură ce acțiunea avansează, Cristian – mereu cu falca încleștată și fornăind zgomotos pe nări – se vede refuzat la toate porțile: de la Minister la colegii medici, toți se bălăcesc în aceleași ape stătute ale corupției. Septopharma (aluzia la afacerea Hexi Pharma e transparentă) invadează toată țara ca un leviatan de neoprit, cumpărând presa și reducând la tăcere organismele de control, apoi distribuind produse deficitare în toate spitalele.

Dar pentru că filmul – la fel ca protagonistul său, care-și părăsește familia spre a se dedica total cauzei sale – nu mai vede și altceva stânga-dreapta, senzația e că pe parcurs povestea decolează de pe terenul unde amenința să stea bine ancorată, transformându-se într-o distopie birocratică în care toți au interese necurate la mijloc și, mai important, toți pot fi aduși pe „calea cea dreaptă” a supunerii. Uneori, în cruciada înverșunată a protagonistului, apar momente aiuritoare: venit la procuratură, omul își deapănă robotic litania cu biocidele diluate, apoi e oprit de interlocutor cât să își cheme superiorul, care îl pune să reia povestea de la început, apoi îl oprește și își cheamă la rândul său superiorul etc. etc. Am crede că suntem într-un film de Jacques Tati dacă totul n-ar fi atât de sinistru.

Oricât de justă, lupta lui Cristian e secătuită de potențialul ei cinematografic, ajungând să semene cu o vendettă à la Clint Eastwood dată la minim, în care lucrurile se rezolvă într-o livadă aproape biblică (în acest loc, patronul Septopharma, un soi de Dan Condrea misticoid, îi dă medicului nostru o lecție de viață). Călătorie chinuită la capătul unei nopți carcerale din care nu e clar dacă se poate evada vreodată, Să nu ucizi înlocuiește o țară de oameni care-și întorc privirea cu o orbire individuală. Din acest impas presărat cu referințe butucănoase din scripturi spectatorul n-are cum să iasă altfel decât extenuat.

Să nu ucizi poate fi urmărit pe Netflix.


Victor Morozov este critic de film și scrie despre Est pe FuturEast.blog.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Jurnal de întoarcere

Jurnal de întoarcere

O carte poștală a deținutului-poet

O carte poștală a deținutului-poet

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

Un one-woman show cinematografic

Un one-woman show cinematografic

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter