Ana-Maria Anania – Poeme

Ana-Maria Anania – Poeme

bunica e o rană care nu se va cicatriza niciodată

bunica e o rană deschisă care
refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze.

o acopăr de fiecare dată când ies din casă,
dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare
că mă chinui cu greu să zâmbesc fals
atunci când dau conștiincioasă bună ziua
babei enervante de la etajul doi, care își târâie
picioarele pe hol și prin sufletul nepoților ei.
mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu’ în picioare
iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura șansă la bunătate
pe care o mai avea omenirea.

nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt ca o zgaibă.
trebuie să mă despielițez, apoi las rana să pulseze
ca o inimă proaspăt scoasă din piept.
dorul este toată infecția care iese la suprafață.
mă scârbește și încerc să o șterg cu rivanol
așa cum am văzut că face mama în fiecare zi,
dar știu că e în zadar, căci rana asta nu trece
și infecția ne mănâncă câte un pic
până când ajungem un dor amar. din mama a rămas
doar o rană adâncă de când a plecat bunica
și știu că mă mănâncă și pe mine. o aud noaptea
cum clefăie zgomotos.

bunica e o rană care nu se va cicatriza niciodată.


moartea e un copil răsfățat

nici șerpii nu mai sunt ce au fost.
nu a mai rămas nici un gram de bunătate în ei.
cândva ademeneau oamenii cu mere și păcate
astăzi nu mai au răbdare. îi omoară lent și dureros,
bucurându-se de nefericirea lor.

nici oamenii nu mai sunt ce au fost.
în loc să se teamă de șerpi și să își aducă aminte
de povestea aia cu eva și mărul – sau poate era adam
și mărul care i-a rămas pe veci în gât –
acum oamenii prind șerpii, îi omoară
și îi devorează cu poftă și fără pic de silă,
realizând genți hidoase din pielea lor lipsită de viață.

apoi moartea își face loc în măruntaiele lor,
urcând spre plămâni, respirând lacom tot aerul
pentru că moartea e un copil răsfățat,
singură la părinți și nu știe ce înseamnă să
împarți. ei i se cuvine tot și știe asta.

păcătoșii mor. inocenții mor. toți mor.
numai monștrii trăiesc fără griji și hrănesc șerpii cu
lilieci infestați cu moarte, aruncând apoi
rondele de carne prăjite în sânge rece, tăvălite prin iad,
oamenilor înfometați și schingiuți de propria viață.

lumea e un sicriu imens unde toți oamenii miros
a formol și sunt îmbrăcați în costume simandicoase,
iar în mâinile înghețate au genți din piele de șarpe în
care și-au păstrat rămășițele zilelor curmate
violent și mult prea devreme.


nu am mai dormit de zece ani

noaptea îmi scot inima din piept
și o fac bucățele cu robotul de bucătărie,
cumpărat cu tine în Ajunul acela ploios.
până dimineața trebuie să o reconstruiesc
& noaptea devine un puzzle contratimp.
când găsesc bucățile cele mai dureroase
le bat cu ciocanul pentru friptură –
îmi place să văd cum mustesc în durere

și știu că nu își vor mai reveni niciodată
pentru că nu le voi lăsa eu să se vindece.
pun sare pe ele să fiu sigură că durerea
va pulsa cât mai mult, o lipesc cu bandă adezivă,
chiar din rola cu care am legat sacul în
care era cadavrul ăla, mai știi, nu? și gata!
e ca nouă, pregatită să o fuți cum știi tu mai bine
& noaptea, când bei apă de izvor din fântâna
tinereții, aia blondă, sifilitică, cu ochi de sperietoare,
eu fac friptură din rămășițele unei inimi veterane.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Teona Farmatu

Poeme – Teona Farmatu

the unexpected joy of missing out

the unexpected joy of missing out

Poeme de Tomasz Różycki

Poeme de Tomasz Różycki

Matei Hutopila – Poeme

Matei Hutopila – Poeme

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter