Naivitățile lui Cărtărescu

Echinox1 iunie 2020

Ca orice alt artist, scriitorul va fi bântuit de o suită previzibilă de întrebări biografice: Cum ați crescut? Ce citeați? Cine v-a influențat? Care sunt modelele dumneavoastră? De cele mai multe ori, s-ar părea că, în cazul autorilor autobiografici, întrebările devin și mai insistente. Răspunsurile lui Mircea Cărtărescu se vor regăsi în proaspătul său volum, Creionul de Tâmplărie. Scriitorul ce răspunde des acestor solicitări își formează tot mai rar abordări și anecdote noi, devenind stereotipe în parte din statornicia ortodoxiei artistice, în parte pentru conservarea energiei și evitarea acuzațiilor de inconsecvență intelectuală.

Cartea este împărțită în trei mari secțiuni și fiecare oferă o varietate mai mult sau mai puțin exacerbată. În prima parte, „Cum i-am cunoscut”, se vor regăsi multe povești din volume mai vechi precum Pururi tânăr înfășurat în pixeli sau interviul din seria Profesioniștii. Texte scurte scrise în registre diferite, de la elogiu la elegie, din care aflăm, printre altele, despre căutarea omului din spatele textelor lui Mihai Eminescu, despre prietenia cu Traian T. Coșovei, despre stranietatea lui Gellu Naum sau despre tamponarea „levantinilor” cu „ardelenii” la Echinox. Această parte rămâne cea mai edificatoare, fiecare vignette citindu-se ca o poveste împărtășită de un prieten.

Partea a doua este cea eponimă volumului. Faptul nu e de mirare căci aceasta pare a fi și cea mai importantă, pentru că abia aici devine cartea eterogenă în sensul bun al cuvântului. Acest lucru este datorat genurilor abordate: eseuri autobiografice, discursuri, publicistică literară. Așa se face că stilul autorului este când solemn și baroc, când tranșant și compact, când vioi și hazliu.

Deși am avertizat că așteptările trebuie domolite, există, totuși, și unele texte oarecum inedite. Unele pentru că se găsesc doar în format video/digital, cum ar fi cea care dă numele volumului sau alocuțiunile ținute la Universitatea Timișoara sau la decernarea distincției de Doctor Honoris Causa a UBB. O noutate e și comica istorisire a modului în care Cărtărescu a ajuns scriitor de literatură pentru copii. Expresivitatea autorului se dezlănțuie, iar metaforele iau avânt în secțiunile dedicate Muntelui Vrăjit, structurii tripartite a literaturii sau poeziei ca „cisterna de aur lichid din miezul umanității” (p. 126).

Intitulată „Gheață și foc”, ultima parte reunește prezentări dedicate unor autori ca Panait Istrati ori Ernesto Sábato. În partea aceasta îl întâlnim pe Cărtărescu universitarul, al cărui ton detașat dictează natura cerebrală a ultimelor pagini. Așadar, cartea nu este un crez artistic. Pamfletul, parti-pris-ul și invectiva programatice sunt rarefiate. Nu este nici un manual de creative writing. În fine, nu este o colecție de lucrări ori idei noi. Însă ceea ce trece drept monotonie pentru cunoscători poate fi un adevărat spectacol pentru cei mai puțin familiarizați cu lumea non-ficțională a lui Mircea Cărtărescu.

În ultimă instanță, ca majoritatea cărților sale, „Creionul de Tâmplărie” rămâne un autoportret al lui Cărtărescu. Este poate supărător să citești cum sunt criticate ideile „omului comun” despre poeți în general și Eminescu în particular, doar ca apoi să vezi cum este zugrăvită o imagine la fel de suspicioasă a poetului romantic și a propriei persoane. Cărtărescu rămâne un om care crede cu tărie în literatură, iar credința sa în „religia literaturii”, ca oricare altă credință, este o vulnerabilitate asumată.

Vlad Răzniceanu este student în anul 3 la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, unde studiază engleză și norvegiană. Este interesat cu precădere de romanul britanic contemporan, dar orice sursă de fenomene culturale îl atrage.